Rugăciuni scurte şi foarte folositoare sufletului, învăţate de la Sfinţii Părinţi

Trebuie să mărturisim că Părinţii noştri în vechime se ocupau mult cu Psalmii lui David şi cei mai mulţi învăţau pe de rost întreaga Psaltire, pe care o considerau o slujbă deplină. De la Sfinţii Părinţi Biserica noastră a preluat obiceiul de a împlini slujba de zi şi de noapte cu mulţi psalmi. După cum se ştie, se citeşte întreaga Psaltire toată săptămâna, şi mulţime de psalmi completează părţile slujbelor, precum utrenia, vecernia şi celelalte. Marea însemnătate a psalmilor care s-au impus atât de mult în ierurgia bisericească şi în tradiţie este ignorată astăzi în neamul nostru, cu excepţia instituţiilor monahale. Şi aceasta se datorează mai ales necunoaşterii limbii[1] şi tendinţei de a scurta sinaxele bisericeşti. Dar să ne întoarcem la tema noastră. Cum am spus mai sus, bogăţia înţelesurilor Psalmilor lui David a preocupat mult Biserica primară şi pe înşişi Părinţii însinguraţi, până în perioada de vârf a Palestinei în secolele V-VI, când monahii savaiţi au introdus imnologia pe opt glasuri şi a troparelor, în special la praznicele împărăteşti şi ale Maicii Domnului, dar şi la cele în cinstea sfinţilor. Modul acesta general al imnologiei bisericeşti în noua formă, care se păstrează până astăzi, priveşte în principal caracterul ecleziastic al obştii generale a credincioşilor.

Totuşi, Părinţii, pentru rugăciunea privată a celor ce se roagă deosebi, au născocit rugăciuni scurte de un singur gând, ca fiind mai folositoare în scopul interiorizării şi concentrării, în locul diversităţii Psalmilor şi a multor tropare ale sinaxelor bisericeşti. Uneori repetau începutul Psalmului 50: Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea. Alteori, repetau cuvintele vameşului: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului, iar alteori eu, Doamne, ca un om am greşit, iar Tu ca un Dumnezeu iartă-mă. Iar alţii iarăşi repetau neîncetat cuvintele tâlharului celui recunoscător: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta.

Dar cea mai importantă invocare monologică menţinută până astăzi, care s-a impus mulţimilor de credincioşi din toate cinurile şi poziţiile, a rămas rugăciunea Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

Acest nume mai dulce decât mierea şi fagurele, mai presus de orice nume, întru care nădăjduim şi pe care Îl invocăm şi întru care putem să ne mântuim, a devenit şi a rămas preocuparea stăruitoare şi lucrarea permanentă a oricărui credincios conştiincios, care crede şi cunoaşte modul mântuirii lui.

Dacă rugăciunea este „împreună-fiinţare şi unire a omului cu Dumnezeu”, potrivit Sfântului Ioan Scărarul, şi „convorbire cu Dumnezeu”, potrivit Sfântului Nil, fiecare credincios este dator să încerce mai multe moduri şi mijloace care conduc la această reuşită, ca să răsplătească Stăpânul nostru intenţia noastră bună şi să dea El Însuşi rugăciunea celor ce se roagă.

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, Editura Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte, 1998, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia)

[1] În Grecia există această situaţie, textele Psalmilor şi ale slujbelor sunt scrise în greaca veche pe care puţini greci o mai cunosc astăzi. De aceea pentru ei citirea Psaltirii e anevoioasă, precum şi înţelegerea ei. (Sursa: Doxologia.ro)