Tu trebuie să faci!

Cât de minunat este să priveşti lumea, oamenii. Ce spectaculoasă este varietatea universului! Cât de impresionantă este particularitatea, specificul fiecărui lucru, al fiecărei persoane în parte. Cât de unici suntem! Toţi suntem oameni, dar totuşi cât de diferiţi! Nici un om nu seamănă întru totul cu altul nici la faţă, nici la ochi, ba chiar nici la mişcări. Îmi spunea mai deunăzi cineva că a remarcat faptul că până şi mersul fiecărui om este cu totul diferit de al celuilalt, încât poate recunoaşte un anume om doar după mers, noaptea, fără să-i vadă faţa. Şi, într-adevăr, aşa este!

Dar ceea ce socotesc a fi de-a dreptul uimitor este constatarea că nici chiar mişcările lăuntrice ale sufletelor noastre în diferite situaţii de viaţă nu sunt identice, nici bucuriile noastre nu sunt aceleaşi şi nici nu le simţim aidoma, chiar dacă e vorba de aceleaşi emoţii. Nici necazurile noastre nu sunt identice, chiar dacă sunt de acelaşi fel. Nu le trăim în acelaşi mod. Fiecare om le simte în felul său. Există anumite particularităţi legate de context, de mediu, de vârstă, dar mai ales de modul în care fiecare dintre noi receptează sufleteşte una şi aceeaşi problemă, una şi aceeaşi emoţie, ceea ce face ca în fiecare suflet efectele aceleiaşi întâmplări să fie diferite, în funcţie de experienţă, de rezistenţă, de caracter, de predispoziţiile fiecăruia şi, cu siguranţă, de nivelul său duhovnicesc. Toate acestea ne fac să simţim în moduri diferite atât bucuriile, cât şi necazurile, care la arătare pot semăna cu ale altor oameni.

De ce am amintit de această evidentă varietate şi unicitate umană? Întrucât sesizarea acestui lucru ne foloseşte în abordarea cu succes a vieţii. Pentru că mă ajută să înţeleg foarte limpede că eu sunt chemat la o experienţă unică şi irepetabilă a lumii, a oamenilor, a propriului sine şi a lui Dumnezeu Însuşi. Asta nu înseamnă că propunem aici o cale deschisă spre anarhie sau erezie. Nicidecum, rămânem în spaţiul eclesial ortodox. În ciuda acestui fapt, înclin să cred că sfaturile, cărţile, teoriile sunt folositoare, dar sunt valabile până la un anumit punct. Mai departe toate acestea nu ne mai pot spune nimic esenţial, ajung să devină generalităţi care nu ne mai folosesc. De acum urmează ca tu să foloseşti tot ceea ce ştii şi să-ţi rezolvi problema, să te înţelegi pe tine însuţi, să-l înţelegi într-un mod real pe omul care eşti şi pe Dumnezeul tău. De aici începe particularitatea ta, unicitatea ta, pe care nu te poate învăţa nimeni cum s-o porţi, cum s-o pui în valoare, ci doar tu, trăindu-ţi darul propriei vieţi. Pentru că experienţa nu e transmisibilă!
În acest sens există în sfaturile Sfinţilor Părinţi o serie de elemente care arată tocmai necesitatea asumării unicităţii personale. De pildă, când vine cineva să ceară lămuriri cu privire la practica vieţii monahale, sfatul Părinţilor este: „stai şi te linişteşte în chilie şi chiar aceasta te va învăţa ce să faci”. Sau când cineva cere sfaturi amănunţite despre rugăciune, Părinţii recomandă mai întâi ca omul să practice actul rugăciunii, să se roage; „iar făcând aceasta, rugăciunea te va învăţa apoi de la sine arta ei”. Aşa se face că, în absenţa practicării rugăciunii, orice sfat, oricât de insuflat, oricât de duhovnicesc ar fi, devine cu totul inutil. E doar o vorbire deşartă.

Tot astfel şi viaţa ne aşază în diferite situaţii pe care noi nu le-am fi dorit sau le-am fi dorit altfel; potrivite cu gândurile noastre, cu aşteptările noastre, cu visele noastre. De aceea şi avem tendinţa de a nu accepta realitatea până la capăt şi de a soluţiona aceste lucruri mai degrabă teoretic. Să ne mirăm în dreapta şi-n stânga „de ce mi s-a întâmplat asta şi cealaltă?”, sau să întrebăm la fiecare mişcare „aici cum să fac, dincolo cum să aplic?” Dar în viaţă nu trebuie să vină nimeni să ne înveţe ce să facem pas cu pas. E nevoie doar ca noi să acceptăm realităţile vieţii. Nu trebuie să ne făurim scenarii propice după mintea noastră, ci să vedem acum şi aici ce-i de făcut şi să facem. 

Aşadar, nu te îndoi că pentru tot ce se întâmplă în viaţa ta doar tu eşti răspunzător şi mai ales doar tu poţi soluţiona lucrurile şi le poţi duce la bun sfârşit. Faptul că în viaţa ta s-a întâmplat ceva ce nu e conform aşteptărilor tale, nu constituie un motiv de evadare. Asta nu e decât o păguboasă inerţie, o formă de ezitare ce te ţine într-o perpetuă expectativă, într-o necontenită analiză a lucrurilor. Nu te gândi că nu vei reuşi! „Omul - zicea Sfântul Paisie Aghioritul - posedă întru sine resurse nebănuite pentru vremurile de restrişte”. Prin urmare, dacă-ţi doreşti să se întâmple ceva bun, să se rezolve ceva, atunci decide-te să faci tu.

(Sursa: Ziarul Lumina)