Pe urmele lui Hristos ajungem la cer

Într-o noapte stând la rugăciune un bătrân monah a avut o descoperire de la înger. A văzut un drum lung, un drum care pornea de pe pământ şi se ridica în aer, până se pierdea în nori şi de acolo se îndrepta spre cer. Dar nu era un drum uşor, ba chiar că era o cale plină de piedici, presărată cu cuie ruginite, pietre tăioase şi ascuţite, cioburi de sticlă. Oamenii mergeau pe acel drum desculţi. Cuiele se înfingeau în tălpi, picioarele multora erau însângerate. Dar oamenii nu renunţau: doreau să ajungă în cer. Însă orice pas aducea durere, iar drumul era încet şi greu.
Apoi, l-a văzut pe Iisus cum mergea înainte. Şi El era desculţ. Mergea încet, dar cu hotărâre. Şi nu se rănea la picioare. Iisus urca fără încetare. În sfârşit, ajunse în cer şi acolo se aşeză pe un tron aurit.
Privea în jos, la cei care se străduiau să urce. Îi însufleţea cu privirile şi gesturile Sale, îi îndemna să meargă pe urmele Sale. Imediat în urma lui venea Fecioara Maria, mama Lui. Fecioara mergea chiar mai repede decât Iisus.
Şi ştiţi de ce? Pentru că ea călca pe urmele lăsate de El. Astfel ajunse iute alături de Fiul său, care o aşeză pe un jilţ mare la dreapta Sa. De acolo, şi Fecioara Maria începu să-i încurajeze pe cei care urcau şi îi poftea să calce, asemeni ei, pe urmele lăsate de Iisus, deoarece pe acolo oricine ar fi păşit nu s-ar fi rănit şi nu şi-ar fi pricinuit durere.
Cei înţelepţi aşa şi făcură şi înaintară grabnic spre cer fără dureri şi plângeri. Ceilalţi însă plângeau amarnic din pricina rănilor, se opreau adesea, uneori renunţând de tot şi oprindu-se pe marginea drumului copleşiţi de tristeţe, deoarece ochii lor nu era ţintă la Hristos şi Maica Sa cea Sfântă.
Călcau în plin prin ţepi şi mărăcini fără a lua seama la urmele paşilor lui Hristos.
Dă-ne Doamne înţelepciunea şi mărimea de suflet să primim cu dragoste învăţăturile cele sfinte, toate îndemnurile folositoare mântuirii noastre în acest veac al orgoliilor şi al iubirii de sine. Scoate-ne Tu, Doamne, în cale oameni bineplăcuţi Ţie care să ne fie de pildă prin ascultarea faţă de Tine şi să luăm aminte la lucrarea lor. Uneşte-ne într-un gând şi ajută-ne să trăim în comuniune şi pace întărindu-ne unii pe alţii precum odinioară vechii creştini care trăiau în deplină frăţietate! Amin!

Despre dreapta socotinţă pentru mântuirea sufletului

Sfântul Antonie fiind cu ucenicii, îi întrebă:

- Ce este mai important pentru mântuire?
Ucenicii îi răspund:
- Rugăciunea.
- Nu, răspunde Sfântul Antonie.
Apoi ucenicii continuă să înşire faptele pe care le considerau mai importante: Postul, privegherea, smerenia, îngrijirea săracilor şi a bolnavilor, primirea de străini, milostenia, dragostea faţă de om, la care ei au primit răspunsul:
Nu este adevărat!
Apoi Sfântul Antonie le-a spus:
- Cel mai important lucru este dreapta socotinţă (discernământul). Toate faptele de mai sus trebuie făcute, dar cu dreaptă socotinţă.
Zis-a iarăşi: sunt unii care şi-au topit trupurile lor cu nevoinţa şi pentru că nu au avut ei dreaptă socotinţă, departe de Dumnezeu s-au făcut.

De foarte multe ori săvârşim anumite nevoinţe dar pentru că sunt fără dreaptă socoteală, pot fi atinse de mândrie, de iubire de sine, de slava deşartă, de habotnicie, de dispreţ faţă de cei ce nu pot face ceea ce noi facem şi aşa mai departe.
Ajută-ne Doamne să dobândim dreapta socotinţă şi simplitatea minţii şi a faptelor noastre, ca nimic din ceea ce facem sau vom face să nu ne ridice cu mintea peste semenii noştri în vreun fel sau altul! Întotdeauna când reuşim să facem ceva, să credem cu tărie că am făcut ceea ce eram datori să facem. Să nu aşteptăm cumva vreo răsplată de la semenii noştri şi nici măcar de la Dumnezeu pentru vreun lucru împlinit, ci să fie doar faptele fireşti ale fiinţei nostre unite cu Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu. Amin!

(http://romanidiaspora.blogspot.com/)