Cântarea bisericească fixează cel mai bine învăţătura dogmatică şi tradiţia creştină

„Muzica bisericească este Evanghelia cântată“, spunea, într-unul din cuvintele sale de învăţătură, Părintele Patriarh Daniel. Ea nu produce o simplă emoţie, ci reprezintă mărturisirea de credinţă transpusă într-o formă melodioasă. Cântarea îndulceşte rugăciunea şi slăvirea celor care o execută. Cântarea lipeşte mai mult inima celui ce o săvârşeşte de darul cerut ori primit sau de persoana de la care este cerut darul.

În interviul de mai jos, părintele profesor Nicu Moldoveanu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti ne oferă date despre istoria muzicii bisericeşti şi interpretările pe care le fac Sfinţii Părinţi asupra acesteia.

Cântarea bisericească în veacurile primare

- Părinte profesor, aproape 80% din slujbele Bisericii se săvârşesc în formă cântată. Este o proporţie zdrobitoare în favoarea cântării faţă de rostirea simplă, faţă de lectură. Cum explicaţi importanţa şi încrederea pe care Biserica a acordat-o muzicii în cultul său?

Creştinismul a recunoscut necesitatea cântării religioase din momentul în care Mântuitorul Iisus Hristos, cu ceva timp înainte de Sfintele Patimi, după Cina cea de Taină, a cântat laude lui Dumnezeu, împreună cu ucenicii săi, după cum relatează Sf. Evanghelist Matei (26, 30), când spune: „Şi după ce au cântat laude, au ieşit la Muntele Măslinilor“. Ce laude vor fi cântat? Probabil ceea ce cântă evreii şi astăzi, adică versete din Psalmul 118 (117) „Lăudaţi în veci pe Domnul…“ şi Hallel-ul din Psalmul 113 (112) „Lăudaţi mereu pe Domnul…“.

Deci, nu numai s-au rugat, ci au şi cântat realmente, cum se cânta la Templul iudaic. De altfel, Noul Testament relatează în multe locuri că primii creştini, fie acasă, fie în adunările comune, foloseau cântarea religioasă. Fundamentele sunt şi îndemnurile marelui Apostol Pavel către creştinii din diverse comunităţi: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti“ sau „cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti“ (Efeseni 5, 19 şi Coloseni 3, 16).

Nu insistăm asupra acestei forme de cântare, fiindcă ea necesită discuţii mai largi.

Iată ce spunea marele nostru etnomuzicolog George Breazul (1887-1961) într-una din conferinţele sale radiofonice, acum optzeci şi ceva de ani: „Drept de la începutul înfiripării sale, de la primele forme de cult sacru pe care şi le organizează creştinismul, muzica se impune ca element hotărâtor. ş…ţ Mai mult, după cum se poate vedea din scrierile multor Sfinţi Părinţi ai Bisericii Creştine, muzica devine armă de apărare şi element de demonstraţie în luptele spirituale care au loc pentru lămurirea şi fixarea dogmatică a învăţăturii şi tradiţiei creştine. Să amintim doar ce rol precumpănitor a avut muzica în combaterea ereziei lui Arie şi în răspândirea dreptei credinţe“.

În secolul al IV-lea, din îndemnul Sfântului Vasile cel Mare, al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al altor Sfinţi Părinţi, se dezvoltă, în aproape tot Orientul creştin, cântarea responsorială (când cântăreţul canonic începea cântarea, iar poporul îi răspundea, de obicei cu un refren: „Că în veac e mila Lui“ sau cu alt verset din acelaşi psalm) şi cântarea antifonică (când credincioşii se împărţeau în două grupuri, cum ar fi astăzi strana dreaptă şi strana stângă, cântând fie simultan, fie alternativ). Şi continuă George Breazul: „Acest sistem de cântare a făcut o profundă impresie asupra credincioşilor. Dar neînţelegerile dintre arieni şi ortodocşi nu se termină aşa de repede, ci ele accentuându-se, muzica a fost luată atunci drept armă de atracţie, propagandă şi luptă, în ambele tabere. Chiar şi după condamnarea lor la Sinodul I de la Niceea (325), arienii n-au încetat de a executa cu multă expresie pe străzile oraşului imnuri inspirate din doctrina lor. Asemenea procesiuni aveau un adânc răsunet în popor. De aceea, ortodocşii au ripostat cu aceleaşi mijloace, organizându-se, după îndemnul Sfântului Ioan Hristostom, în coruri şi procesiuni, în care era cântată şi proclamată învăţătura ortodoxă. Nu-i mai puţin adevărat că aceste acţiuni au contribuit la ridicarea şi perfecţionarea mijloacelor ei de expresie. Aşa s-a şi născut imnodia, psalmodia, modurile de cântare cu formule melodioase şi mărturii, cadenţe, notaţie, ritm, ca rezultat al muncii şi priceperii zecilor şi sutelor de poeţi, melozi, melurgi, maistori.“

- Ce spun Sfinţii Părinţi despre folosirea muzicii în cultul creştin? Ce rol îi acordă în Biserică?

Toţi Sfinţii Părinţi pledează pentru o cântare frumoasă, duhovnicească, izvorâtă din adâncul sufletului, executată cu bună cuviinţă, numai cu vocea umană, renunţând la „zgomotul“ instrumentelor în favoarea câştigului duhovnicesc, fiind executată „cu o singură gură şi o singură inimă“, cu multă simţire, nesilindu-se firea spre răcnire.

Dacă noua religie (creştinismul) s-a înfiripat la început în mediul evreiesc al Templului, era firesc să se folosească de muzica sau de cântările iudaice, evitând instrumentele sau dansurile, pe care Biserica creştină de atunci, dar şi de mai târziu le-a exclus din cultul ei, recomandând prin excelenţă cântarea vocală, recomandare pe care o vom găsi la majoritatea Sfinţilor Părinţi creştini.

Cauza era una nobilă şi duhovnicească, în sensul că această cântare creştină nu trebuia să impresioneze prin zgomot, precum cea a evreilor, ci trebuia executată de către toţi cei care participau, urmărindu-se în primul rând nu desfătarea auzului, ci mângâierea sau alinarea sufletului.

Deci, cântarea trebuia să aibă, aşa cum vor pleda Sfinţii Părinţi, un rol duhovnicesc, să izvorască din adâncul sufletului, fiind executată numai cu voce umană.

Cu vremea, creştinismul s-a răspândit, comunităţile devenind puternice, dar şi numeroase, aşa că se impunea ca mulţimile să fie strunite, pentru evitarea dezordinii.

De aceea, autorităţile bisericeşti, prin canoane sau prin alte recomandări, vor fi nevoite să reglementeze multe aspecte în ceea ce priveşte cântarea bisericească în lăcaşurile de cult, fixând atribuţii precise, atât pentru ierarhia superioară, cât mai ales pentru cântăreţi şi membrii comunităţilor.

Celebre sunt Canoanele 15 şi 59 ale sinodului local din Laodiceea din secolul al IV-lea, precum şi Canonul 75 al Sinodului Trulan din 691. Primul recomandă poporului drept-credincios, care participă la cântarea în biserică, să asculte de psalţii sau cântăreţii canonici, care erau desemnaţi special să conducă organizat cântarea; al doilea interzicea întrebuinţarea imnurilor particulare în biserică, aceasta din grija de a nu se infesta cântarea şi imnografia creştină cu creaţii, conţinând idei păgâne sau eretice; al treilea recomanda celor ce se află în biserică pentru a cânta „să nu se folosească de strigăte netocmite, silind firea spre răcnire, nici să adauge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de Biserică şi care nu-i sunt potrivite, nici cuviincioase, ci cu multă luare aminte şi smerenie să aducă laude lui Dumnezeu, Cel ce veghează asupra celor ascunse, căci Sfântul Cuvânt a învăţat pe fiii lui Israel să fie cucernici“.

(Augustin PĂUNOIU)