Ciprian Porumbescu „a adormit ca un sfânt“

„Îl văd parcă şi-acum, cu ochii lui mari şi frumoşi, cum se uita trist şi dureros la mine zicându-mi: Măriorică, tu trebuie să fii pregătită pentru sfârşitul meu, să fii sprijinul tătuţei, să nu plângi, să nu te prăpădeşti, căci zilele mele sunt numărate.“

Pe 6 iunie s-au împlinit 130 de ani de când „Craiul Nou“ al culturii române, Ciprian Porumbescu, îşi începea urcuşul către lumina cea pururea fiitoare. Se pot spune atât de multe despre cel ce a pus bazele muzicii noastre culte, încât cu greu vom cuprinde în câteva rânduri uriaşa sa personalitate. Însă nu vom lăsa să treacă acest moment comemorativ fără a-i aduce prinosul nostru de recunoştinţă.

Se cunosc multe date privind studiile lui Ciprian Porumbescu, contribuţia sa la activitatea societăţii Arboroasa, lunile grele de temniţă pentru patriotismul său, precum şi capodoperele creaţiei lui componistice. De aceea, în materialul de faţă ne vom opri la omul Ciprian Porumbescu, la frământările ce îl ţintuiau într-o profundă tristeţe, văzând cum boala îi măcina trupul.

Aflat la tratament la Nervi, o staţiune balneară din Italia, pe junele compozitor îl mistuia dorul de ţară, de familie, simţăminte pe care le-a aşternut în multe scrisori trimise acasă la cei dragi. Din aceste emoţionante răvaşe, publicate de neobositul cercetător Nicolae Cârlan, vom spicui câteva pasaje, completându-ne imaginea neuitatului iubitor al Ortodoxiei şi al românismului. Spre sfârşitul lui ianuarie 1883, îi scria amicului Nastasi: „De Paşti sper că voi fi deja în Braşov şi cu învierea lui Christos voi serba şi reînvierea sănătăţii mele“. Departe de ţară, nefericitul compozitor îşi deplângea situaţia: „O Italie, Italie! Frumoasă şi dulce mai eşti! Ah, dar ce folos? Nu plăteşte toată frumuseţea şi dulceaţa ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca“. Conştient că-şi supunea familia la cheltuieli mari pentru şederea sa în Italia, îi scrie tatălui, nu cu mult timp înainte de a se reîntoarce acasă: „Scumpul meu părinte, astăzi, primind epistola Dumitale, mă grăbesc a răspunde. În necazul bolii mele, numai Dumnezeu mai ştie ce nu mă irită. Nu m-am supărat pe Dumneata, că doară numai pe Dumneata mai am în lumea aceasta care-mi e ultimul sprijin şi ultima mângâiere. Defavorizat de soartă până la ultima nimică, sunt un biet bolnav, fără putere şi sănătate. Dacă mă voi lipsi încă şi de dragostea părintească, atunci de-a dreptul mă pot arunca în adâncurile mării. Tusea nu m-a lăsat, timpul e urât şi mi-e aşa dor de casă, că nu mai pot răbda. Toate nopţile Vă visez pe toţi şi dimineaţa mă cuprinde un dor nespus. De aceea Vă sărut mâinile, scumpul meu tată şi Vă rămân şi pe mai departe al Dumneavoastră devotat fiu“. Pregătindu-şi plecarea spre ţară, cu mari lipsuri financiare, mai scrie un răvaş tatălui, adăugând: „Prea iubitul meu părinte, nu Vă puteţi închipui cât îmi e de dor să ajung acasă! Să şed în căsuţa caldă lângă sobă“. Revenit la Stupca, Porumbescu dădea vădite semne de boală. Bătrânul părinte Iraclie şi ceilalţi doi copii, Ştefan şi Măriuca, îl primesc cu multă căldură. Boala recidivase, încât suferindul bucovinean nu se putea desprinde prea mult de odaia sa. În clipele mai liniştite încerca să lucreze, dar puterile îl părăseau vizibil, aşa încât dintr-un tânăr falnic devenise mai mult o umbră, în aşteptarea marii treceri. În toată această perioadă, Mărioara, devotata lui soră, îl veghea necontenit. Mai târziu, într-o emoţionantă relatare, ea a mărturisit: „Îl văd parcă şi-acum, cu ochii lui mari şi frumoşi, cum se uita trist şi dureros la mine, zicându-mi: «Măriorică, tu trebuie să fii pregătită pentru sfârşitul meu, să fii sprijinul tătuţei, să nu plângi, să nu te prăpădeşti, căci zilele mele sunt numărate». Şi eu trebuia să fiu tare, să mă ţin să nu izbucnesc în plâns, să-l mângâi, zicându-i că se va face bine. Sărmanul fratele meu, cât a suferit!“ Suferinţele au continuat chinuitor, atât pentru bolnav, pentru bătrânul părinte Iraclie, cât şi pentru cea care îi veghea ultimele clipe. Prin 1931, Mărioara Raţiu-Porumbescu relata într-o scrisoare despre inevitabilul epilog: „Cu vreo două zile înaintea morţii, a venit fratele Ştefan. Sărmanul Ciprian s-a bucurat mult văzându-ne pe toţi în juru-i. Luni seara am cinat împreună, iar Ciprian a glumit cu Ştefan, apoi a adormit. Eu stăteam, ca întotdeauna, lângă el. Pe la 12 noaptea se trezeşte şi zice: «Măriorică, mi-e foarte rău. Să vină toţi la mine. Să ştiţi că la două ceasuri sunt mort». Apoi şi-a luat rămas bun de la toţi, cu vocea limpede şi cu privirea clară şi frumoasă. Ultimele sale cuvinte au fost: «Tătuţă, Măriorică, vegheaţi să nu mi se piardă cântecele. Ele trebuie să trăiască, căci eu, iată, mă sting. Le las în dar neamului meu». Picioarele i se răciseră, dar el era încă conştient. Însă, încet, a adormit ca un sfânt“.

Sunt mărturisiri tulburătoare ale celei care i-a fost alături la marea trecere. Părintele Iraclie, şi el de faţă, încremenit de durere, plângea, iar lacrimile i se rostogoleau pe obrajii brăzdaţi de aspre vremi. La trei zile, pe 9 iunie, plâns de familie, de prieteni, de sătenii lui dragi, trupul neînsufleţit al tânărului Porumbescu era condus către cimitirul din Stupca. Corul teologilor din Cernăuţi însoţea cortegiul funebru, intonând zguduitoarea cântare: Adusu-mi-am aminte. Părintele Constantin Morariu a rostit un emoţionant necrolog, iar apoi sicriul celui jelit a fost coborât în reavănul pământ, lângă cel al mamei lui, preoteasa Emilia. Auzind trista ştire, Vasile Alecsandri spunea: „La doar 29 de ani neîmpliniţi, Ciprian Porumbescu a luat cu sine în mormânt o comoară de cântece“. Spre marea noastră şansă, a apucat să lase posterităţii câteva nestemate din acest nepreţuit tezaur, căci, fiind un talent complex, Ciprian Porumbescu a scris nu numai lucrări muzicale, ci şi multe poezii, articole de presă, a cules folclor, a redactat un manual didactic pentru şcolile populare. Din creaţia muzicală de referinţă amintim opereta „Crai nou“, ce va prevesti iminenta înflorire a şcolii muzicale naţionale, fiind prima operetă cu adevărat de reţinut în patrimoniul muzicii noastre. Însă cea mai cunoscută lucrare a lui Ciprian Porumbescu rămâne, fără doar şi poate, „Balada pentru vioară şi pian“ - partitură de referinţă a creaţiei clasice româneşti din secolul al XIX-lea, considerată, pe drept cuvânt, una dintre luminoasele capodopere ale culturii româneşti.

La ceas comemorativ, ne îndreptăm gândul către Stupca, localitate ce astăzi poartă numele nepreţuitului ei fiu, unde oarecând o vioară cânta. Acum scripca zace stingheră într-un colţ al odăii, iar cântăreţul, de acolo, de Sus, îşi face simţită prezenţa în freamătul codrului şi-n şoptirile dulci ale pâraielor, în glasuri răguşite de bucium, în tot ce e curat, frumos şi românesc.

(arhim. Mihail DANILIUC)