Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
O neputință, o suferință pe care o avem adesea în parohiile noastre este incapacitatea noastră, a credincioșilor, de a fi în comuniune unii cu alții. Nu de puține ori remarcăm acest lucru, chiar și la credincioșii cei mai buni care participă frecvent la slujbele Bisericii și care se spovedesc și se împărtășesc regulat.
Învățăm la școală, din cărți sau din predicile preoților, că Biserica este Trupul lui Hristos, că a fi în Biserică înseamnă a fi botezat, a participa la slujbe și a ne împărtăși. Astfel, devenim și noi mădulare ale Bisericii, părți ale trupului lui Hristos.
Sfântul Apostol Pavel a numit în mod direct Biserica, trup al lui Hristos: "... pe El L-a dat peste toate cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate în toți" (Ef. 1, 22-23).
Facem, deci, ceea ce trebuie, mulți dintre noi, pentru a ne împărtăși și împărtășindu-ne pentru a dobândi o conștiință relativ liniștită. Suntem în Biserică. Ne-am îngrijit și de sufletul nostru, am împlinit rânduiala. Am postit, ne-am spovedit..., suntem în rând cu lumea. Slavă lui Dumnezeu, este bine.
Ni se întâmplă tuturor să auzim în jurul nostru femei sau bărbați care povestesc cu mulțumire despre cum au postit, cum s-au spovedit și cum s-au împărtășit. Nu este rău să se vorbească..., dacă toate acestea sunt spuse cu smerenie.
Cam așa se desfășoară viața noastră și în parohiile de la sat și în cele de la oraș.
Dar ajunge lucrul acesta, a lua Sf. Împărtășanie, pentru a putea spune că suntem în Biserică? Sfânta Împărtășanie este împlinirea comuniunii cu persoana lui Hristos. Putem spune însă că suntem cu adevărat în comuniune cu Hristos cel nevăzut când, de fapt, de multe ori nu suntem în comuniune nici cu persoanele pe care le vedem, cu părinții sau cu copiii noștri, cu vecinii sau cu așa-zișii noștri prieteni?
Trebuie să recunoaștem că lucrul acesta ni se întâmplă multora dintre noi.
Pr. George Florovsky, teolog rus din secolul trecut, ne spune că de fapt nu suntem deplin în Biserică, dacă nu suntem în comuniune cu aproapele nostru, dacă nu suntem în comuniune unii cu ceilalți.
,,Convingerea personală sau chiar o disciplină a vieții nu fac încă dintr-un om un creștin. Existența creștină presupune și implică o încorporare, o participare la viața comunității".
Acest lucru îl întărește și Pr. Dumitru Stăniloae: "Biserica este unirea celor ce cred în Hristos, nu numai unirea unor indivizi luaţi în parte cu Hristos. Căci dacă membrii Bisericii nu se cunosc între ei nu pot fi nici uniți între ei în mod conştient şi nu pot dezvolta această unitate".
Trebuie să-i cunoaștem pe cei cu care ne rugăm în biserică. Prin mila lui Dumnezeu, sunt viitorii noștri vecini din Împărăție. Dacă nu comunicăm real cu ei aici, dacă nu exersăm ca o pregustare comuniunea cu ei, ce vom face atunci?
De ce trebuie să fim în comuniune cu ceilalţi?
Biserica și Evanghelia ne invită la un mod de existență care depășește individualitatea. Lucrul acesta cere efort. Efortul de a ieși din duhul lumii, din gândirea societății. Individualismul este prezent în întreaga noastră viață cotidiană.
Suntem, totuși, chemaţi să creştem duhovniceşte spre o tot mai mare asemănare cu Dumnezeu. Această asemănare n-o putem dobândi decât în comuniune cu cei de aproape ai noştri, spre care ne deschidem şi în comuniune cu care ne exersăm şi înmulţim darurile primite de la Dumnezeu, prin Taina Botezului.
Fericirea constă tocmai în această înfrăţire cu semenii şi în împreună comuniunea cu Dumnezeu în care ne odihnim cu adevărat.
Am nevoie de fratele meu ca să-l întâlnesc pe Dumnezeu. “Nu mă pot întâlni cu Persoana supremă a lui Dumnezeu decât prin persoana aproapelui meu, şi dacă nu-L pot găsi pe Dumnezeu în şi prin persoana aproapelui nu-l voi putea descoperi cu adevărat nici pe aproapele meu.”
,,Creștinismul presupune o viață în comun. Creștinii trebuie să se vadă între ei ca <frați> (de fapt acesta a fost unul din primele lor nume), ca membrii ai unei comunități, strâns legați unii de alții.”
De ce trebuie să fim în comuniune unii cu alții? Pentru că "adevărata viaţă personală există numai acolo unde există comuniune, şi nu se poate vorbi de plinătate a vieţii fără plinătatea comuniunii. De aceea, plinătatea vieţii dăinuie numai în comuniune desăvârşită între subiecte sau persoane desăvârşite".
După asemănarea cu membrele trupului omenesc, toţi membrii Bisericii îşi au un rost determinat de scopul întregului organism social al Bisericii şi după cum, pentru realizarea scopului trupului omenesc, toate membrele sunt angajate în acţiune, la fel şi pentru realizarea scopului Bisericii, toate forţele ei vii aşezate în elementele ei componente trebuie să fie angajate în acţiune. „Căci precum trupul unul este, și are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, așa și Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am botezat toți, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh. Căci trupul nu este un singur mădular, ci mai multe.”
Ca părtași ai trupului lui Hristos, nici unul dintre noi, membrii Bisericii, nu trebuie să fie pasiv, ci fiecare cu darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu trebuie să lucrăm la creşterea şi întărirea acestui trup.
Cum se desăvârșește comuniunea în Biserică?
Unul dintre primii pași pe care trebuie să-i facem pentru a avea o comuniune reală în Biserică este acela de a renunţa la a căuta succesul şi a încerca să căutăm adevărul.
Există cu siguranță ambiții mai mari decât aceea de a deveni “importanți” sau de a deveni puternici, aici pe pământ. Pentru un creștin, cea mai nobilă „ambiție” este de a fi în comuniune cu Dumnezeu și de a face toate eforturile pentru a fi în comuniune cu semenii.
După exemplul Mântuitorului trebuie să putem intra în cea mai sinceră comuniune cu toate categoriile de oameni. Mântuitorul nu a venit doar pentru cei virtuoși, ci mai mult pentru păcătoși, nu doar pentru bogați, ci și pentru săraci, nu doar pentru intelectuali, ci și pentru cei mai puțin instruiți, nu doar pentru cei tineri și sănătoși, ci și pentru cei vârstnici și bolnavi, nu doar pentru un neam, ci pentru toate neamurile.
Fiecare din noi contribuim la unitatea parohiei noastre și a Bisericii, intrând în dialog și comuniune de iubire, dacă este posibil, cu toți credincioșii familiei noastre parohiale. Biserica ne invită să ne trăim credința având încredere în celălalt care este și el chip al lui Dumnezeu.
(Părintele Nicodim)
