Lucian AVRAMESCU

Dicționarele explică sec sau generos epitetul cu care țăranii îi cadoriseau pe cei care, târâie-brâu fiind, oameni fără căpătâi și ocupație, îmbrăcau straie orășenești, fiind în fapt niște lichele sau secături, sau și una și alta. Am urmărit, aproape fără să vreau, evoluția unor politicieni care-mi par cioflingari, nici mai mult, nici mai puțin decât cioflingari. Cioflingăreala a devenit un mod de viață. Când cioflingarul ajunge mare în politică, și adesea ajunge, epitetului care-mi părea blajin până de curând îi cresc anexe de câinoșenie, cameleonism și-i apar coarne de îngâmfare. În campanii, cioflingarul politic umblă întruna, vorbește cu oricine-l bagă în seamă, nu se enervează la întrebări și e moale ca o vată medicinală bună de pus pe răni sau oriunde absoarbe o scurgere de suferințe. Cocoțat pe un scaun, prin votul celor pe care i-a dus cioflingărește cu preșul, distanța dintre el și alegători crește direct proporțional cu altitudinea funcției. Dacă ajunge, să zicem, președinte, cioflingarul coboară în mase doar când are un interes de împrospătare a puterii. Altcum, viața președintelui cioflingar se consumă la adăpostul privirilor publicului. Ce face el acolo? Păi, face, să zicem, averi. Pentru el și pentru ai lui. Urzește intrigi, închipuie scenarii de îngenuncheat inamici sau se distrează. Pur și simplu se distrează. Dacă e bețiv, se distrează în paranghelii bahice. Dacă e afemeiat, se consumă cu muierile care-i plac. Dacă se nimerește, cum se mai întâmplă prin lume, să le aibă pe amândouă, face din ele zaiafet mare, împerechindu-le de câte ori are chef, și cioflingarul are mereu chef.

Realizatorii de emisiuni de televiziune se plâng adesea că nu dau de nu știu care politician ajuns, să nu zicem ministru sau prim-ministru, ci primar general sau director de tocat bani publici pe stat degeaba. Nu-l găsim, nu răspunde, nu e. Până ieri, când nu era ce e, cioflingarul dădea în brânci să intre în toate emisiunile. Dacă-l chemai, se simțea fericit să prezinte și buletinul meteorologic. Acum răspunde prin secretară, dacă ai noroc, că nu poate, fiind asasinat de îndeletniciri majore. Un asemenea cioflingar a fost identificat pe o coastă azurie, cu, firește, o jună, pe care o califica în îndeletniciri patriotice. Țara îl știa la Strasbourg. Pentru negocieri și ”identificări de oportunități” doctrinare care să facă frecventabil cameleonismul ideologic autohton. Cioflingarul se pitește, sub un titlu mare și pompos, în orice vizuină cu bunătăți. Nu-l mai scoți de acolo patru ani. Pe unii nu-i scoți zece sau mai mulți.

Mă uit la televizorul pe care l-am deschis, în sfârșit, după o lungă perioadă în care-i uitasem făptura de chibrit negru. Vorbește un cioflingar. Cum or fi dat de el? Butonez. Se dau peste cap doi cioflingari din presă. Am uitat să spun că avem și noi cioflingarii noștri. Închid. Trece pe uliță, la Sângeru, un nene. Cară o sapă în spinare. E vremea prașilei la porumb. Salut, așa cum făcea bietul tata, eu primul. Noroc, nea Costică! Noroc, noroc, răspunde cu repetiție omul care, la 70 de ani, tot asta face. Sunt și-n lumea satului destui cioflingari, dar ăsta, prins cu sapa de o viață, n-a avut timp să se facă.