Harul pocăinţei

Un aspect al harului felurit al lui Dumnezeu este harul pocăinţei. A te pocăi şi a primi iertare pentru păcatele săvârşite este un har primit de la Dumnezeu. Acest har nu este pentru oamenii mândri, ci pentru cei smeriţi. A te pocăi cu adevărat implică adâncă smerenie. Pocăinţa adevărată este un act de profundă smerenie. Aceasta implică: să-ţi recunoşti păcatul, şi să-ţi ceri iertare pentru el; lucruri pe care omul mândru este incapabil să le facă. Pocăinţă înseamnă să nu cauţi să-ţi îndulceşti starea, prezentându-te mai puţin vinovat decât în realitate; să nu-ţi atenuezi vinovăţia, să n-o ascunzi şi să n-o recunoşti doar atunci când nu mai ai încotro. Cei care au astfel de ,,pocăinţe” nu primesc harul iertării de păcat. Din categoria acestora face parte Saul, care pentru că nu s-a pocăit cum trebuie n-a primit harul iertării. Saul se pocăieşte doar când nu se mai poate dezvinovăţi, doar când nu-şi mai poate ascunde păcatul, o face doar ca să astupe gura lui Samuel, şi în loc să se smerească înaintea Domnului şi înaintea poporului pentru neascultare, rămâne în continuare preocupat să-şi cinstească numele înaintea oamenilor. (1Samuel15) Omul care se pocăieşte cu adevărat, n-are nevoie de acuzatori, deoarece acuzatorul cel mai crud este tocmai el însuşi. Harul pocăinţei este acordat celor care sunt gata să-şi ceară iertare pentru păcatul săvârşit, atât înaintea lui Dumnezeu cât şi înaintea celor cărora le-a greşit. Dumnezeu iartă pe cei care consideră mai importantă rezolvarea problemei relaţiei lor cu Dumnezeu decât ajustarea imaginii publice şifonate. De când sunt pocăit, am văzut mulţi oameni care au păcătuit, unii împotriva altora, dar foarte puţini care să-şi ceară iertare din inimă. Cei mai mulţi n-o fac deloc, iar unii o fac din vârful limbii, doar în urma presiunilor exterioare exercitate asupra lor. Daţi-mi voie să vă spun cât se poate de răspicat: nu există harul iertării fără smerenia cererii de iertare. Pocăinţa tip ,,Saul” nu conduce la iertare. Exemplul nostru de pocăinţă este David. Cu toate că n-a fost om de rând ca şi noi, şi cu toate că imaginea sa publică a fost serios afectată, David a considerat că există o problemă mult mai arzătoare decât ajustarea acesteia, şi anume refacerea relaţiei sale cu Dumnezeu. Cine nu este dispus să îndure supliciul cererii de iertare, sau chiar al ruşinii publice nu va gusta niciodată harul iertării. Să ne amintim totuşi că mai rea este umilinţa iadului decât umilinţa pocăinţei. După umilinţa pocăinţei vine înălţarea, însă după umilinţa iadului nu urmează nimic altceva. Timpul nu rezolvă conflictele. A tăcea chitic o lună de zile şi apoi a te purta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic nu-i soluţie biblică. La urma urmei fiecare trebuie să hotărască ce-şi doreşte: Har sau imagine. Evident nu ni se cere să ne pocăim de păcate pe care nu le-am făcut, sau pe care le-au făcut alţii. Nu trebuie să trăim cu stresul că poate am greşit cuiva fără să ne dăm seama. Dumnezeu nu ne pedepseşte pentru păcatele de care nu ne conştientizează mai întâi. În primul rând lucrarea Duhului este să ne convingă de păcat. Dar când Dumnezeu ne convinge că am greşit împotriva cuiva, atunci avem datoria de a ne pocăi. Tendinţa noastră firească este aceea de a vedea greşelile altora, şi de a aplica tot ce se predică la viaţa celor din jur. Haideţi să începem a privi fiecare în dreptul nostru, iar pe ceilalţi să-i lăsăm în plata Domnului.

Cei mândri lucrează prin puterile lor, însă cei smeriţi lucrează prin puterea Duhului Sfânt

Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zădar harul lui Dumnezeu. (2 Cor.6:1) Harul lucrării este acordat tot oamenilor smeriţi. Cei mândri lucrează prin puterile lor, eventual prin puterea duhului de slavă deşartă care-i conduce, însă cei smeriţi lucrează prin puterea Duhului Sfânt. Rezultatele celor două feluri de a lucra sunt pe măsură. În primul, iese în evidenţă omul, iar în al doilea iese în evidenţă Domnul. De oameni toată lumea-i sătulă, pe Domnul toţi doresc să-L vadă. Am ajuns să înţeleg că pentru a umple un om cu Duhul Sfânt şi cu putere deosebită pentru slujire, lui Dumnezeu îi este suficient o singură clipă, însă pentru a-l goli de mândrie şi încredere în sine, uneori, are nevoie de zeci de ani. Cel mai concludent exemplu, în sensul acesta este Moise. Pentru a-i da daruri miraculoase, spre a face lucrări unice în istoria omenirii, lui Dumnezeu i-a fost deajuns o singură scurtă întâlnire la rugul aprins, însă pentru a-l goli pe Moise de mândria şi încrederea în sine a avut nevoie de patruzeci de ani. Timpul acesta depinde în mare măsură şi de noi. De cincisprezece ani simt că Dumnezeu lucrează aceasta şi în viaţa mea. Am senzaţia că în toate împrejurările prin care trec, Dumnezeu nu face altceva decât să mă zdrobească. În tot acest timp I-am pus multe întrebări lui Dumnezeu, legat de contextul şi modul în care El lucrează la viaţa mea şi mă cheamă şi pe mine să lucrez. Am arătat de multe ori cu degetul spre alţii, şi L-am întrebat pe Dumnezeu de ce nu se poartă şi cu mine la fel ca şi cu ei. Însă, cu timpul, am înţeles că a face aşa ceva este păcat, şi mi-am cerut iertare pentru astfel de gânduri şi rugăciuni. Dumnezeu m-a întrebat: ,,Ce vrei să ai Har sau popularitate?” Atunci am zis: ,,Doamne chiar dacă ar fi să rămân un veşnic anonim, vreau să am har. Chiar dacă ar fi să mă nedreptăţească toţi cei din jur, chiar dacă aş ajunge de râsul lumii, chiar dacă n-ar rămâne nimic din numele meu, singurul lucru pe care mi-l doresc este să am har. Dă-mi har când strig în rugăciune către Tine, dă-mi har când pun mâna pe Biblie, dă-mi har când păşesc printre oameni, dă-mi har când îmi deschid gura, dă-mi har când scriu!”.

(sursa: http://predicipredici.wordpress.com/2012/02/11/harul-lui-dumnezeu-acordat-celor-smeriti/)