Postul Mare este o perioadă a răstignirii faţă de păcatele proprii şi urmarea poruncii hristice de purtare a crucii (Marcu 8, 34), însă asumarea acestui efort nu e posibilă decât dacă e pusă în legătură directă cu venerarea Crucii lui Hristos, singura mântuitoare şi generatoare de sens. Ea eficientizează celelalte cruci personale. Efortul răstignirii personale din Păresimi ne este uşurat de gândul la Crucea aducătoare de viaţă a lui Hristos. Răstignirea noastră are ca finalitate ridicarea din păcat şi îmbrăţişarea vieţii, iar acesta este motivul pentru care cinstirea Crucii este aşezată în mijlocul postului, aşa cum pomul vieţii veşnice a fost sădit în mijlocul Edenului, parcă voind să ne anunţe că drumul spre viaţă trece prin cruce.
Lemnul Crucii, asemenea pomului vieţii
Lemnul Crucii, asemenea pomului vieţii, poate fi pricină de poticnire sau mijloc al îndumnezeirii. Crucea împarte viaţa ostenitorului în două etape, una a nevoinţelor şi luptelor cu propriile neputinţe, ca o concentrare asupra propriei fiinţe, apoi, din a doua jumătate, prin asumarea crucii, nu ne mai aparţinem, ci suntem ai lui Hristos, încorporaţi pătimirilor Sale şi biruinţei Sale, taina suferinţei Mântuitorului devenind imbold şi mângâiere pentru nevoitori.
Crucea, prin simbolistica ei, prezintă în rezumat întreaga teologie a mântuirii
Crucea, prin simbolistica ei, prezintă în rezumat întreaga teologie a mântuirii, a calvarului, dar şi asumarea darurilor sale în experienţa pocăinţei personale este o taină a crucii (mysterium crucis) la care doar cei angajaţi în acest efort au acces.
Urmarea lui Hristos e tocmai lepădarea sinelui egoist
Doar asumându-ne crucea personală demonstrăm fiinţarea noastră întru libertate, în raport cu Dumnezeu şi cu lumea. Aşa cum Hristos Şi-a asumat crucea, făcându-Se ascultător până la moarte, omul îşi împlineşte libertatea opţiunii tocmai prin asumarea suferinţelor şi chiar a morţii.
Crucea este „leacul şi calea spre sănătatea fiinţei“
Pentru omul modern este de neînţeles cum asumarea crucii ar putea deschide perspectiva libertăţii fiinţei, precum şi a vindecării neajunsurilor maladive ale ei. Cu cât înstrăinarea faţă de ceea ce ar trebui să reprezinte „omul cel nou“ este cronicizată, cu atât leacul care are puterea tămăduirii este mai amar. Dacă Euharistia este „doctoria nemuririi“ ce are puterea de a ne încorpora în Hristos Cel veşnic, Crucea este „leacul şi calea spre sănătatea fiinţei“, aşa cum mărturiseşte N. Velimirovici. Pentru cei ce s-au abandonat lumescului şi sunt indiferenţi la darul Crucii, înstrăinarea de Dumnezeu e o a doua fire ce se constituie drept cadru natural al unei existenţe hibride, în care sinele şi lumea sunt sinteza nefericită a acestei opţiuni. Astfel, omul contemporan refuză paradigma oferită de Adam cel Nou, erijându-se în „omul de tip nou“, ce este conştient că nu trebuie să-şi refuze împlinirea nevoilor naturale - ca singură cale ce îi poate asigura confortul psiho-somatic, dincolo de orice suferinţă şi încordare existenţială. Pentru o astfel de tipologie umană, chemarea incomodă a crucii nu mai reprezintă o paradigmă socială, ci opţiunea specific religioasă a unei anumite categorii ce stă sub semnul aceluiaşi crez.
Măsura suferinţei izvorâte din asumarea propriei cruci e direct proporţională cu starea păcătoasă a propriei fiinţe
Măsura suferinţei izvorâte din asumarea propriei cruci e direct proporţională cu starea păcătoasă a propriei fiinţe, iar purtarea ei devine cu atât mai uşoară, cu cât urmarea lui Hristos este mai intensă şi mai constantă. Când omul refuză răstignirea faţă de lume şi părăseşte calea către Hristos, păcatul zideşte în lăuntrul său propriul suflet, ca icoană a răului ce înrobeşte fiinţa unei lumi din care Dumnezeu este exclus. Urmarea lui Hristos e tocmai lepădarea sinelui egoist şi înlocuirea cu omul cel din lăuntru, ascuns în adâncul insondabil al inimii, hrănit de harul lui Hristos în smerenia ascultării crucificate faţă de El. Doar astfel Hristos ia chip în noi, hristificând mintea şi inima noastră, vindecându-le de omenescul teluric şi moartea spirituală.
(† Ioachim Băcăuanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului)