Chiliile - acolo unde singurătatea devine comuniune

Chiliile sunt rodul dragostei faţă de Dumnezeu şi de semeni!

Doar iubindu-L pe Dumnezeu şi pe oameni, poate omul să petreacă neîncetat în chilie. Fie el călugăr ori creştin de rând, omul trebuie să petreacă mai întâi în linişte, spre cunoaştere, vedere şi întărire.

În chilie au fost văzute păcatele din inimă, în chilie au fost văzute gândurile cele nebune, în chilie a fost văzută neputinţa omului în el însuşi, în chilie a fost văzută mila lui Dumnezeu, în chilie a fost văzut raiul, în chilie a fost văzută lumina necreată.

Viaţa creştinului, şi nu doar a călugărului, trebuie să parcurgă o cale bine cunoscută şi bătătorită de Părinţii noştri: retragerea, cunoaşterea, lupta, biruinţa, apoi ieşirea în lume.

„Stai în chilia ta şi chilia ta te va învăţa toate” (Sfântul Vasile cel Mare).

Călugărul se retrage din lume, în singurătate, unde lupta cu sine, cu lumea rămasă în el şi cu diavolul, spre a se cunoaşte cu adevărat; văzându-şi păcatele şi neputinţa în a le birui, el începe lupta neîntreruptă înspre dobândirea harului, spre întărire şi biruire; abia apoi, de va fi reuşit să biruiască în sine lucrările diavolului, călugărul va avea puterea, curajul şi darul lui Dumnezeu de a se întoarce înspre lume, cu misiunea de a o lumina şi a o binecuvânta cu prezenţa sa.

Stai în casa şi familia ta şi acestea te vor învăţa toate

Creştinul de rând şi el poate şi trebuie să urmeze aceeaşi cale. El trebuie să se retragă în sine, să ajungă să se cunoască într-un mod cât mai deplin, iar odată cunoscându-se, el va începe lupta, căci diavolul caută să-i atragă omului atenţia spre orice altceva decât spre sine însuşi. De va primi har şi putere de la Dumnezeu, el va birui şi va putea ajuta şi altora, prin ridicarea sa.

Cât mai departe de zgomot şi de lume. Cât mai în linişte şi singurătate. Aceasta este chemarea pe care au simţit-o cei mai mulţi dintre sfinţii Bisericii de Răsărit. Ei au fugit din lume, însă neuitând lumea în rugăciunile lor. S-au aruncat în lupta cu toate patimile firii omeneşti, spre a o întări - puţin câte puţin - şi pe a celor rămaşi în lume.

Primele chilii au fost cele oferite de pustiu, adică peşterile munţilor şi scorburile copacilor. Acolo se ascundeau aceia ce doreau să ia cu asalt Împărăţia Cerurilor. Mai apoi s-au organizat comunităţi monahale, păstrându-se însă depărtarea chiliilor între ele. Doar duminica se adunau cu toţii, la Sfânta Liturghie. Apoi au apărut mănăstirile de obşte, împresurate cu puternice ziduri de apărare a liniştii şi rugăciunii tainice.

Petrecerea în chilie arată nevoia de linişte a omului însetat de Dumnezeu. Cu cât omul L-a cunoscut mai mult pe Dumnezeu, cu cât călugărul îşi doreşte mai mult să se mântuiască şi să petreacă încă de aici precum în cer, cu atât el va petrece mai mult în chilie şi se va bucura nespus de orice clipă pe care o va putea petrece singur, el şi cu Dumnezeu. Avva Isaac spune că o condiţie absolut necesară pentru sporirea monahului este „închiderea într-un loc şi pururea postire”.

A sta în chilie înseamnă a fi împreună cu toţi ceilalţi, însă a petrece singur, înseamnă a cuprinde întreaga lume în rugăciunea personală, însă a nu te împrăştia în nimic din cele ale ei. Chiliile sunt locuri unde singurătatea devine comuniune, sunt colţuri de linişte şi împreună petrecere cu Dumnezeu şi cu oamenii, fără însă ca omul să se împrăştie printre oameni.

Teodor Danalache

Sursa: www.crestinortodox.ro