Mai reuşim să ne creştem creştineşte copiii?

Ar fi bine dacă ar reuşi să menţină în casă tocmai această atmosferă creştinească, să o cultive neostenit. Să păstreze spaţiul familiei în pace şi în curăţie. Din păcate însă, chiar tinerele familii întâmpină dificultăţi, pentru că prea puţini dintre tinerii care mai întemeiază astăzi familii provin, la rândul lor, din familii unde să se fi acordat importanţa necesară celor duhovniceşti. De aceea apar uneori stridenţe şi exagerări în unele aspecte sau delăsări în altele. Dar sunt câteva lucruri elementare, precum o rânduială zilnică de rugăciune a familiei (accesibilă şi copiilor), mărturisirea practică a valorilor creştine, manifestarea părerii de rău pentru greşelile săvârşite, disponibilitatea de a nu judeca aproapele cu asprime, bucuria de a ierta, disponibilitatea de a soluţiona eventualele situaţii conflictuale prin dialog, buna cunoaştere reciprocă a părinţilor, alegerea atentă a unui cerc de prieteni - al căror meşteşug îl putem deprinde printr-un "antrenament" duhovnicesc zilnic. Toate acestea sunt elementare mai degrabă prin necesitatea lor. În viaţa de zi cu zi, cel mai adesea constatăm neputinţa noastră de a le împlini. De aceea este strict necesară împreună-lucrarea cu un duhovnic.

Astăzi, când grijile cotidiene ne răpesc timpul acordat celor mici sau când carierismul este la modă şi când familia (femeia) preferă sau este obligată de multe ori să-şi dea copiii la grădiniţă şi şcoală, unde educaţia este de factură necreştină, mai este posibil ca acei copii să ajungă credincioşi?

Mai întâi aş spune că o grădiniţă sau o şcoală necreştine nu implică numaidecât ca absolvenţii acestora să ajungă oameni necredincioşi. Sfinţii Părinţi ai Bisericii, între care probabil că Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Ioan Gură de Aur, sunt exemplele cele mai elocvente, nu au studiat în şcoli sau în universităţi creştine. De asemenea, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că şi într­-o şcoală creştină îţi poţi pierde sau vicia credinţa. Stalin, dacă nu mă înşel, a fost absolvent de seminar teologic. Apoi, poate că aş fi precaut în privinţa caracterului creştin sau necreştin al şcolii din România. La mai bine de 20 de ani de la revoluţie, aceasta încă nu a reuşit să-şi găsească un chip, o direcţie, o coerenţă. Ca o consecinţă, ea nu mai este privită ca un "aparat" educaţional, în sensul pozitiv al expresiei, iar în ceea ce ţine de formarea sufletească sau psihologică a copilului, aproape că nici nu mai contează. Sunt realităţi triste, pe care nu putem să nu le constatăm, cu regret. Desigur, noi avem de multe ori dorinţa aceasta de a securiza într-un fel sau altul educaţia copiilor noştri, ceea ce este notabil. Dar o facem delegând-o aproape integral în responsabilitatea şcolii şi nu mai acordăm importanţa cuvenită educaţiei pe care copilul trebuie să o primească în familie, educaţie care, din orice direcţie am considera problema, rămâne totuşi esenţială.

Cei şapte ani de acasă nu se pot înlocui prin nimic. Gândiţi­-vă că, dacă nu urmează studii de specialitate, majoritatea oamenilor uită, după terminarea liceului, în proporţie de aproape 100%, formulele de algebră sau de trigonometrie, reacţiile studiate la chimie organică, regimul atributului pronominal prepoziţional şi multe, multe altele - în schimb, nu uită niciodată vocea tatălui, chemarea mamei, dojana părintească şi lecţiile de viaţă pe care le primeşte din partea vreunui membru al familiei. De bună seamă că şi Biserica, prin lucrarea ei, contribuie fructuos la organizarea unui sistem educaţional creştin. Dar acesta nu va egala niciodată, prin rezultatele sale, creşterea duhovnicească de care se poate bucura copilul în sânul unei familii, care îşi asumă la modul cel mai serios cu putinţă efortul de a trăi întru Hristos.

(Răspunsuri oferite de Pr. lect. Constantin Jinga - Diac. Marius MIRCIA - Ziarul LUMINA)