Suceava, în plină sărbătoare

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte astăzi Înălţarea Domnului la cer, cât şi pe Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava. Mântuitorul se înalţă la cer în sânurile Tatălui, plin de slavă, îmbrăcat în slava Sa veşnică şi nepieritoare, se împlineşte prorocia pe care o făcuse El Însuşi în faţa ucenicilor: „Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce s-a pogorât din cer. Fiul Omului, Cel ce este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie tot aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, pentru că tot cel ce crede Într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”(Ioan 3, 13-15).

Toată creştinătatea este astăzi în haină de sărbătoare la acest mare praznic al Înălţării Domnului la cer, precum Apostolii închinându-I-se s-au întors în Ierusalim, cu bucurie mare, şi în toată vremea erau în templu lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu, aşa şi noi să facem la fel, adică să venim întotdeauna cu „bucurie mare” în biserica lui Iisus, ca acolo să ne închinăm, să-l cinstim şi să-l rugăm să ne lumineze calea şi să ne dăruiască toate cele ce sunt de folos vieţii noastre sufleteşti şi trupeşti.

Oameni se înalţă la cer, la Dumnezeu prin harul Sfântului Duh, prin credinţă dreaptă şi prin fapte bune, în fruntea cărora stau dragostea creştină, rugăciunea, milostenia, smerenia şi pocăinţa. Prin acestea omul se înalţă duhovniceşte cu inima şi cu sufletul până la tronul Preasfintei Treimi. Singura salvare a omului căzut în păcate este scularea lui prin pocăinţă, adică prin spovedanie, căinţă, canon şi părăsirea păcatelor. Pocăinţa îl face mai alb decât zăpada, îl ridică la cer, îl face asemenea cu îngerii şi ajunge fiu al lui Dumnezeu după har cum spune proorocul David: „ Eu am zis: dumnezei sunteţi toţi fii ai Celui Preaînalt”(Psalmul 81, 6).

Iisus Hristos S-a înălţat la cer, ca să gătească loc de veşnică odihnă celor ce fac voia Lui, după cum singur a spus ucenicilor Săi: În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt…Mă duc să vă gătesc loc” (Ioan 14, 2-3). Apoi s-a înălţat la cer ca să stea dea dreapta Tatălui, să fie preamărit şi să intre iarăşi întru slava Sa pe care o avea mai înainte de întemeierea lumii.

Înălţarea Domnului la ceruri s-a făcut cu multă slavă şi cântări de trâmbiţe îngereşti, cum spune psalmistul David: „Suitus-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă” (Psalm 46, 5).

„S-a înălţat Domnul la cer dar nu ne-a lăsat orfani pe pământ, aşa a făgăduit ucenicilor săi” (Ioan 14, 18). Altfel jertfa Sa de pe cruce ar fi fost zadarnică. Cel dintâi mare dar pe care ni la dat Iisus Hristos spre putere, spre sfinţire şi mângâiere a fost trimiterea Preasfântului Duh pe pământ, după numai zece zile de la înălţare. Despre aceasta Însuşi Domnul ne aminteşte zicând: „Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului… nu vă voi lăsa orfani, Voi veni la voi”(Ioan 14, 16-18) .

Aceasta este cea mai mare făgăduinţă pe care ne-a dat-o Domnul cu puţin înainte de dumnezeiasca Sa înălţare.

Alte mari daruri pe care ni le-a lăsat Mântuitorul după Înălţare sunt cele şapte Sfinte Taine începând cu Botezul. Apoi Sfânta Spovedanie, prin care ni se iartă şi dezleagă.

Apoi Sfânta Împărtăşanie prin care ne hrănim duhovniceşte cu Trupul şi Sângele Domnului. Prin toate Sfintele Taine ni se iartă păcatele şi primim harul Sfântului Duh. 

Apoi ne-a lăsat Mântuitorul pe pământ Sfânta Evanghelie prin care ne învaţă poruncile Sale cele mântuitoare de suflet. Ne-a lăsat Domnul Sfânta Biserica în care ne rugăm şi slăvim pe Dumnezeu împreună cu Sfinţii şi cu îngerii. Ne-a lăsat Hristos Sfânta Liturghie, cea mai mare jertfă, slujba şi rugăciune care se face pe pământ de către creştini până la sfârşitul veacurilor. Ne-a rânduit Mântuitorul în locul Său, Apostoli, Episcopi şi preoţi, adevăraţi păstori de suflete, pe care suntem datori să-i ascultăm şi să cinstim. Ne-a lăsat Hristos şi o armă puternică împotriva diavolului, anume Sfânta Cruce din care biruim puterea păcatului şi a tot răul. Ne-a lăsat Sfintele Icoane care împodobesc bisericile şi casele noastre pe care le cinstim şi le sărutăm. Ne-a lăsat duhovnici care ne sfătuiesc şi ne dezleagă de păcate şi multe alte daruri care ne ajută pe calea vieţii spre mântuire.

Tot astăzi sărbătorim pe Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava s-a născut în jurul anului 1300, din părinţi binecredincioşi şi foarte iubitori de Hristos.

Fiind părinţii săi creştini buni îl crescură în frica Domnului şi Ioan s-a făcut neguţător ca şi tatăl său şi a plecat cu corabia din oraşul său natal spre Cetatea Albă, pe atunci aflată în stăpânirea tătarilor. În cursul acestei călătorii spre Marea Neagră, tânărul Ioan a avut mai multe discuţii de credinţă cu un neguţător veneţian catolic, anume Reiz. Însă acest veneţian a fost biruit în cuvinte de fericitul Ioan care mărturisea şi apărea cu zel dreapta credinţă ortodoxă, încât acest veneţian a hotărât să se răzbune asupra lui. Dar lui nu-i era mintea la câştiguri de avuţii ci mai mult râvnea după câştig de mântuire sufletească pentru sine şi pentru alţii. De aceea, se silea să-i întărească pe creştinii cei slabi în dreapta credinţă a Bisericii noastre, dă milostenie la sărmani, căută pe cei bolnavi şi-i mângâia pe cei întristaţi.

În aceste vremuri tulburi în plină dispută isihastă între catolici şi ortodocşi,  în anul 1330, după cum spun cronicile, Sfântul Ioan, pe atunci tânăr negustor, se îndreptă cu mărfurile sale, la bordul corabiei unui oarecare Reiz, din Trapezunt spre Cetatea Albă – oraş situat în Basarabia de Sud aflat pe atunci în stăpânirea tătarilor nogai.

Dezbătând asupra problemei isihaste, tânărul Ioan a vorbit foarte frumos despre dreapta credinţă ortodoxă, fapt ce a stârnit înverşunarea şi ura corăbierului Reiz. O dată acostată nava în portul Cetăţii Albe, cu gând de răzbunare catolicul Reiz se duce la mai marele tătarilor spunându-i că un tânăr ce a călătorit pe corabia să vrea să se lepede de credinţa ortodoxă şi să primească credinţa musulmană.

Bucuros peste măsură şi necunoscând urzeala catolicului răzbunător, tătarul dă ordin ca a doua a zi să se adune în piaţa oraşului toţi locuitorii cetăţii şi să fie adus şi tânărul Ioan, ca în faţa tuturor şi spre luarea aminte a locuitorilor, acesta să se lepede de credinţa sa şi să treacă la islamism.

Când Ioan este adus, dregătorul tătar îl primeşte cu mare cinste şi începe cu mândrie a-i vorbi despre frumuseţea credinţei sale.

Înţelegând deodată planul urzit de Reiz, tânărul Ioan nu se pierde cu firea şi cerând ajutor Domnului, începe la rândul lui să laude credinţa ortodoxă preamărind pe Dumnezeu în faţa tătarului.

Înfuriat peste măsură, acesta dă ordin ca tânărul să fie bătut straşnic cu toiege noduroase şi apoi azvârlit în temniţă până a doua zi ca să îi vină mintea la cap.

Dar mare fu mirarea tuturor, când, în ziua următoare, după ce carnea îi fusese sfâşiată de nodurile toiegelor, tânărul Ioan se înfăţişa tuturor drept si cu fata veselă si luminoasă, măcar că trupul încă purta urmele bătăilor ce le primise.

Ispitindu-l cu bogăţii nenumărate şi funcţii importante tătarul a încercat din nou să îl facă pe tânărul Ioan să se răzgândească dar fără folos căci acesta nu numai că nu s-a răzgândit dar în fata tuturora a dat slava Dumnezeului celui veşnic îndemnând pe toţi a crede în cel ce a clădit lumea si a mântuit-o prin fiul său Hristos.

Înfuriat peste măsură, tătarul a poruncit a fi bătut din nou cu toiegele. Şi venind ostaşii tătari, l-au luat pe tânăr si, făcând cu schimbul, l-au bătut roşind caldarâmul cu sângele lui în timp ce bucăţi de carne ruptă săreau în toate părţile. Şi făcându-se seara a dat căpetenia poruncă ca trupul să-i fie legat de coada unui cal neîmblânzit si târât pe uliţele cetăţii spre luare-aminte a tuturor.

Când calul fugărit de soldaţi pe uliţele cetăţii a ajuns în cartierul evreiesc, mulţime de evrei erau ieşiţi la porţi huiduind, batjocorind si aruncând cu ce le venea la îndemână după sfânt, iar unul prinzând din urmă calul ostenit a scos o sabie si a tăiat capul sfântului care astfel şi-a dat sufletul. Şi un ostaş a dezlegat atunci trupul şi l-au lăsat acolo în stradă neîngrijit si nebăgat în seamă, creştinii neîndrăznind a se apropia ca să-l ridice.

Iar în timpul nopţii cei ce locuiau în cartier au fost treziţi din somn de mulţime de făclii ce luminau ca ziua deasupra trupului mucenicesc, în vreme ce trei îngeri cântau cântări negrăit de frumoase si-l tămâiau, de la trup la cer ridicându-se stâlp de foc.

Văzând aceasta si un evreu a cărui casă era cea mai aproape, si gândind că cei ce cântă sunt preoţi creştini ce au venit să ridice trupul spre îngropare, a luat un arc si încordându-l a vrut să tragă, dar degetele mâinii drepte, prin minune dumnezeiască i-au rămas lipite de arc în aşa fel încât să tragă nu putea dar nici să lase arcul.

Aşa încordat a petrecut el toată noaptea, uimit si îngrozit peste măsură, iar dimineaţa ieşind oamenii de prin case si văzându-l în starea aceasta el le-a povestit pe rând trecătorilor ce păţise. Şi mărturisind el cu spaimă, a îngăduit Dumnezeu a i se desprinde într-un sfârşit degetele de pe arc.

Dar ducându-se vestea aceasta despre minune la căpetenia tătarilor, si speriat de ea precum si de frică ca să nu se mai întâmple si alte minuni spre slava lui Dumnezeu, tătarul a poruncit creştinilor a ridica trupul mucenicului si a-l îngropa după obiceiul creştinesc.

Însă aflând Reiz despre aceste minuni petrecute, s-a gândit să fure trupul si să vândă sfintele moaşte în tara sa. Sfântul Ioan, s-a arătat în vis preotului bisericii, avertizându-l să meargă degrabă la cimitir că Reiz voieşte a-i fura trupul. Si adunând preotul câţiva creştini au mers în cimitir unde l-au aflat pe Reiz pe care l-au gonit, si luând trupul l-au îngropat chiar în altarul bisericii.

Acolo au stat sfintele moaşte vreme de peste 70 de ani, timp în care deasupra lor fie zi fie noapte, străluceau lumini sau stâlpi de foc si se arătau ades îngeri, si din ele izvorau miresme plăcute, întâmplându-se minuni si vindecări.

Si trecând Cetatea Albă din nou sub stăpânirea Moldovei, si aflând evlaviosul Voievod Alexandru cel Bun de aceste sfinte moaşte si minunile lor, a poruncit la sfatul înţeleptului Mitropolit Iosif Musat, a fi aduse la cetatea de scaun a Sucevei unde se afla si Mitropolia Moldovei proaspăt recunoscută de Patriarhia Ecumenică.

Astfel în anul 1402, la doi ani de la urcarea sa pe tronul Moldovei, Domnitorul Alexandru cel Bun, trimite alai mare în frunte cu Grigorei Tamblac spre a aduce moaştele Sfântului Ioan.

Şi ieşindu-le în cale la locul numit Poiana Vlădicăi, s-a închinat lor prea cinstitul Domnitor si le-a însoţit el însuşi cu alai domnesc până la catedrala Mitropolitană a Sucevei de atunci, unde se află astăzi biserica Mirăuţilor, si unde au stat până în anul 1589 când Petru Schiopul le muta în noua catedrală mitropolitană ce poartă hramul Sf. Gheorghe, ctitorie a lui Bogdan al III-lea si a fiului său Ştefăniţă Vodă.

În toată această perioadă s-au întâmplat multe si minunate vindecări datorită Sfântului Ioan cel Nou, dintre care unele sunt consemnate de Sfântul Petru Movilă, pe atunci Mitropolit al Kievului.

Dar minunea care l-a transformat pe sfânt în ocrotitor al întregii Moldove s-a petrecut la 02 iunie 1622, când, în timpul războiului cu polonezii, năvălind cazacii asupra Moldovei au vrut să prade cetatea Sucevei, si vrând preoţii să ascundă racla cu sfintele moaşte nu au putut nici mişca darămite să o urnească.

Prin aceasta minune, sfântul le-a dat de ştire să stea liniştiţi ca nimic rău nu li se va întâmpla. Si într-adevăr, pârâul ce trecea prin fata cetăţii si pe care oamenii îl treceau pe jos, aşa de tare s-a umflat încât cazacii nu l-au putut trece si cetatea a scăpat nevătămată.

Cea mai veche dintre zilele de cinstire a slăvitului mucenic a fost aceea de la Sânziene (24 iunie), adică Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Ea a fost amintită încă de la mutarea sfintelor moaşte din biserica Mirăuţilor la ctitoria lui Bogdan al III-lea si Ştefăniţă Vodă, la 1589. Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici a consfinţit pentru totdeauna această prăznuire, aşa cum se face si astăzi.

În anul 1950 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române hotărăşte ca data de prăznuire a Sfântului Ioan cel Nou să fie 2 iunie, ziua martirului. 

Însă, în fiecare an, "hramul mare" al bisericii este tot 24 iunie, ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele), zi în care se prăznuieşte si aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou. În această zi vin mii de credincioşi din toata tara si se închină cu evlavie la moaştele Sfântului.

Cei care se închină cu evlavie la sfintele moaşte si îl cheamă pe Sfântul Ioan în ajutor, dobândesc nu numai împlinirea cererilor dar si bucuria întru nădejdea împlinirii si a vieţii veşnice.

Credincioşii, din evlavie şi credinţa ce o au fată de Sfântul Mucenic Ioan vin si se ating de moaştele Sfântului dorind să ducă cu ei împărtăşirea Harului care se revarsă prin Sfintele lui moaşte, care nu o dată s-au dovedit a fi de mare ajutor.

După terminarea Sfintei Liturghii se face procesiune la izvorul Sfântului Ioan cel Nou pentru sfinţirea apei.

Minunile care s-au săvârşit la moaştele Sfântului Ioan de sute de ani au fost mărturisite de voievozii si domnitorii români, de credincioşii si preoţii care stând cu multă evlavie în jurul raclei Sfântului, au trăit clipe de sfântă alinare pogorându-se peste ei mila lui Dumnezeu.

Arhimandrit Grichentie NATU

Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava