Mircea Radu IACOBAN

Nordul Africii a dat în clocot şi Gaddafi se preface a nu înţelege. Dar nici europenii nu prea au cum să-i înţeleagă până la capăt pe libieni, câtă vreme circulă doar informaţiile „negre” – şi astea binişor cenzurate. Cele ce s-au petrecut şi se petrec în Libia nu prezintă numai interes pur gazetăresc, ci aduc după sine şi neaşteptate constatări privind etno-sociologia, morala, etica, ba chiar şi filosofia, câtă vreme reacţiile protestatare ale unui popor nu mai par determinate de economic. Marx se răsuceşte în mormânt! Să fie libienii atleţi ai militantismului idealist şi total dezinteresat, gata de sacrificiul suprem în numele ideii de libertate? Chestiunea, profund atipică pentru realităţile nord-africane, merită cercetată.

Punctul de plecare, aproape ignorat în străinătate: Libia nu cunoaşte plaga sărăciei. Fiecare elev primeşte salariul mediu al profesiei pe care o învaţă. Dacă te pregăteşti să devii învăţător, regimul Gaddafi îţi oferă leafa de institutor din primul şi până în ultimul an de şcoală. Şomerii primesc în întregime salariul avut la stat ori la particulari până (şi dacă) îşi găsesc alt loc de muncă. Programul de tip american „just married” este, în Libia, infinit mai generos: fiecărei tinere perechi i se oferă gratuit o locuinţă în proprietate. Tânărul care studiază la orice facultate din ţară sau din străinătate încasează 2.500 de euro de la stat şi se pricopseşte cu o maşină făcută  cadou (25% din populaţie are studii superioare!). Toate autoturismele se vând strict la preţul de fabricaţie. Costurile spitalizării şi, în general, ale ocrotirii sănătăţii, sunt suportate în întregime de stat. Învăţământul de toate gradele este gratuit. Cerşetori nu există. Cine doreşte o locuinţă trebuie s-o ceară şi o va primi imediat, cu titlu gratuit. Impozitele sunt pur şi simplu simbolice. Ţara n-are nici o datorie. Creditele sunt oferite fără dobândă – şi tot aşa înainte.

Să fie vorba despre aplicarea vreunei noi şi revoluţionare concepţii de politică economică, s-o fi găsit formula magică prin care să se scoată aur din nisipurile Saharei? Da – da-i vorba de aurul negru. Libia are petrol (între altele, este ţara care a dat semnalul parşiv al scumpirii ţiţeiului). Nu există date publice privind acumularea de beneficii în conturi private, dar, oricum, rămâne destul şi pentru implementarea unor programe sociale de nevisat în sărăcia continentului african.

Deci, în plan material, libienii n-o duceau rău deloc. Hesiod spune că „Prost este acela care lasă ceea ce are şi aleargă după ceea ce n-are”. Replica imediată ar putea suna „degeaba ai de toate, dacă n-ai libertate”, dar, într-un stat islamic, este greu de presupus că viitorul imediat poate aduce cumulul de libertăţi cetăţeneşti râvnite de protestatari. Ba chiar se cuvine luat în calcul un eventual regres, câtă vreme Gaddafi a desfiinţat poligamia, a îngăduit prezenţa femeilor în viaţa publică, în armată, în cercetarea ştiinţifică, în diplomaţie şi ignora multe dintre interdicţiile islamice.

Aşa că Gaddafi are toate motivele să nu priceapă ce se întâmplă de fapt şi de drept în ţara lui şi cu atât mai puţin să-şi prezinte demisia dintr-o funcţie... pe care n-o are. El nu este preşedintele ţării, ci „marele ghid”, demnitate care nu-i prevăzută în Constituţie – de fapt, nici Constituţie nu există; îi ţine locul „Cartea verde” scrisă... tot de Gaddafi. Din postura de victimă a unei conspiraţii internaţionale, îl dă în judecată pe Sarkozi pentru „crime împotriva umanităţii”, apelând la serviciile unui mare avocat francez, Jacques Vergés (alegere elocventă în felul ei, câtă vreme Vergés l-a apărat pe criminalul nazist Barbie şi pe teroristul Carlos-Şacalul...).

Ar fi prea frumos să credem că doar revolta spontană a poporului libian, demn, integru şi vizionar, a aprins flacăra revoltei în Libia; obligatoriu, trebuie ţinut seama de efectele reacţiei nord-africane în lanţ, de amestecul extern interesat, bazat pe ostilitatea unui occident mai agresiv ca niciodată, dar şi a adversarilor lumii libere aflaţi sub tutela al-Qaida. Cu voia lui Alah, poate că libienii îşi vor primi oarece porţie de libertate, recuperându-şi şi câte ceva din bunăstarea de odinioară. Deocamdată, în vreme ce unii mor pe baricade, există un român căruia îi cade din cer o pleaşcă imensă de pe urma însângeratelor evoluţii libiene: Becali! A cumpărat cândva o firmă ce are creanţe libiene de recuperat. Gaddafi nu voia să le recunoască, dar un nou regim instalat la Tripoli va trebui să alimenteze conturile lui Gigi ot Pipera cu frumuşica sumă de 90 milioane dolari.

Nu-i pentru cine se pregăteşte!