O clarvăzătoare de la Cislău (I)

O coborâre pe valea Buzăului

E frumos să cobori de la Întorsura Buzăului la Buzău. Drumul e bun, mai ales comparat cu alte drumuri care trec munţii (feriţi-vă de cel de la Cârlibaba!), iar peisajul e minunat. În plus, trecerea e lină pe aici, nu-s nici pante care să îţi taie respiraţia, nici serpentine ameţitoare. În vârful muntelui treci peste nişte viaducte impunătoare, care strunesc apele muntelui în nişte lacuri de acumulare uriaşe. Viaductele sunt străjuite de nişte pereţi bolovănoşi de deal, din care se sfarmă pietre, care se prăvălesc uneori până în şosea. Aşa se face că împrejurul oraşului Nehoiu lumea trăieşte din fasonarea şi vânzarea pietrei.

Eu încerc să trăiesc vânzând cărţi ortodoxe. Cutreier ţara în lung şi-n lat. Vin din Maramureş. Am trecut noaptea printr-o pădure fără sfârşit, dinspre Sighetul Marmaţiei spre Baia Mare, printr-o ceaţă de tăiat cu cuţitul. La jumătatea pădurii m-am oprit şi am aşteptat să vină altă maşină ca să mă ţin după ea. Nu mai puteam. Sunt acolo nişte curbe strânse pumn, iar ceaţa care nu te lasă să mai vezi nici drumul pe care mergi îi dă pădurii aceleia un aer de film de groază. Am dormit o noapte la Baia Sprie, în maşină, în faţa unei frumoase biserici de lemn. Am fost apoi pe la Cluj şi Alba Iulia. Apoi m-am oprit câteva zile la Tărlungeni, la tatăl meu. Acum merg spre Galaţi.

De la Pătârlagele iau două fete foarte boite, mai vopsite decât cele de la oraş. Şi îmbrăcate în nişte pantaloni gata să le crape pe funduri. Eu am prins vremuri în care jumătate din femeile României de azi ar fi trecut drept prostituate. Nu prea am ce vorbi cu ele, aşa că nu-mi pare rău când coboară, la Cislău.

Un pic mai încolo mi se urcă în maşină un băieţel peltic, împreună cu bunica sa. Ei merg în localitatea Sătuc, iar felul în care pronunţă băieţelul frumosul nume al satului său e delicios. ”Sătuth”. Ce frumos! Un copilaş drăguţ şi peltic din satul Sătuc. Şi îmi aduc aminte de profesorul de matematică de la Petru Vodă pe care l-am luat cândva în maşină. Bucureştean, şi-a ascultat duhovnicul care îl îndemna să se stabilească la ţară şi, împreună cu soţia sa, profesoară şi ea, s-au aşezat lângă Petru Vodă. Au cinci copii şi duc o frumoasă viaţă de răzeşi înrădăcinaţi în Credinţă. Să îi ajute Dumnezeu în toate!

Nu mă opresc la Buzău. Vreau să ajung cât mai degrabă la Galaţi. Când mă apropii de ieşirea din Buzău iau un bărbat care bate spre patruzeci de ani. Cum urcă în maşină, se repede la icoanele mele:

- Astea vă ajută la ceva? , mă întreabă el, “ironic”.

Îmi e clar: e sectant.

- Sunteţi sectar?, îl întreb, cu un strop de duritate în glas.

Zice că nu e sectant, ci “creştin-adventist”, iar între noi se aprinde o discuţie destul de tăioasă. Îi spun că e sectar, iar sectele sunt profetul mincinos. Tot felul de oameni care au căutat să răstălmăcească Sfânta Evanghelie după raţiunea lor minusculă, după borcanul cu cenuşă de la ei din cap, nesocotind ce li s-a descoperit Sfinţilor Părinţi după multe rugăciuni şi nevoinţe. Ei, sectanţii, s-au rupt de tradiţia apostolică a Bisericii şi au luat-o de capul lor, spre cine ştie ce fundătură. În fapt, prima groapă din drumul lor mi-o arată chiar omul de lângă mine. E cea a mândriei. Autostopistul meu e pătruns de măreţia inteligenţei sale şi se aruncă în discuţii teologice de care la noi se feresc până şi preoţii. “Să luăm Biblia”, repetă el mereu. Dar argumentele lui rămân suspendate în aer. Ia Biblia şi nu face nimic cu ea.

Mă salvează de câteva zeci de minute fără rost o măicuţă care se agită tare la marginea drumului.

Măicuţa şi Îngerul ei

Îi spun măicuţei că merg la Galaţi.

- Dumnezeu v-a trimis în calea mea, îmi spune. Şi eu tot la Galaţi merg.

E o măicuţă bătrână, îmbrăcată călugăreşte, cu rasă şi tocă, cu haine şi atitudine îngrijite. O să înţelegeţi curând de ce vă spun asta. Eu şi adventistul continuăm discuţia, iar eu o iau ca martor. Dar se pare că nu înţelege încă exact ce se întâmplă.

- Mata eşti adventist?, mă întreabă.

- Nu. Eu sunt ortodox. Dumnealui e adventist.

Lucrurile se aşează cumva, odată cu venirea măicuţei. Se potolesc. Măicuţa e fie obosită, fie împăciuitoare. Totuşi, după ce adventistul coboară văd şi altă faţă a ei. Pe cât de frumos şi diplomatic îl salută pe adventist când acesta coboară, pe atât de neplăcută e vorba pe care i-o aruncă atunci când el nu mai poate să o audă... Totuşi, o înţeleg. Adventistul era un pic cam „tâmpit”.

Măicuţa vine de la Cislău, unde a construit o troiţă pe un teren al unui nepot al ei.

- O troiţă de lux, îmi spune ea. Cu termopane de culoarea lemnului de stejar, cele mai scumpe...

Apoi măicuţa îmi vorbeşte despre un sihastru clarvăzător la care duce ea acatiste şi îmi spune că am avut un mare noroc că am întâlnit-o. Nu o privesc cu mare încredere. “Noroc” nu sună prea ortodox. În plus, aflu ulterior că măicuţa însăşi vorbeşte cu îngerul ei. Şi ea, “fostă ucenică a Părintelui Cleopa”, e clarvăzătoare...

Altă limbă sau alte sentimente?

Ce se întâmplă? De ce nu înţelege fata de la Chişinău ce îi spun? Nu e vorba că noi şi basarabenii am vorbi limbi diferite. Noi şi basarabenii trăim sentimente diferite. Ei îşi trăiesc aparent mai sincer şi mai serios viaţa, pe când noi la prima vedere o miştocărim. Noi ne ascundem după o sintagmă care ne flatează – “haz de necaz” – şi ne tratăm vieţile în cel mai neserios mod cu putinţă. Nu e de mirare că L. nu a înţeles ce am vrut să spun şi s-a supărat pe mine.

- Aha, i-am zis eu după discuţia cu măicuţa, când îmi căutam un inel pentru furtunul de apă al maşinii în Galaţi..., ia să-mi spui tu mie ce e cu băieţii ăia despre care mi-a vorbit clarvăzătoarea pe care am dus-o cu maşina.

Era evident că glumesc.

- Dacă tu crezi în tot felul de ghicitoare, îţi meriţi soarta şi să nu mă mai cauţi, mi-a spus ea, neştiind de glumă.

Asta mi-a amintit sărăcia şi durerea pe care le-am simţit în cele câteva luni în care am stat la Chişinău. O sărăcie, o durere, o tristeţe, pe care faptul că oameni pe care îi credeam prieteni mi-au furat revista şi că mi-a fost furată şi o cameră video nu le-au putut şterge din mintea mea. La Chişinău se minte de se stinge şi se fură ca-n codru, dar în adâncul acestor păcate e multă tristeţe. Mă întreb dacă nu cumva e în acel dedesubt şi cam puţină credinţă... Suferim aşa din cauza lipsurilor atunci când nu ştim să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea ce ne lipseşte. Şi eu m-am chinuit departe de Dumnezeu îndelungă vreme... Sunt şi eu un basarabean al tristeţii.

 (Marius IANUŞ)