Icoane făcătoare de minuni

„Când Mihail Voevod, domnul Ţării Ungrovlahiei, a venit în oraşul capitală ce se numeşte Alba Iulia şi a voit să construiască acolo o biserică ortodoxă. Dar preoţii şi cetăţenii şi toţi nobilii fiind de legea latină, nu-i permiteau lui să construiască, numindu-se pre sine drept măritori, nevoind să aibă în oraşul lor biserică de altă lege.

Domnul le-a zis: 'Voi nu sunteţi mărturisitori ai credinţei celei drepte, căci nu aveţi darul Sfântului Duh în Biserica voastră'; iar ei spuneau: 'Noi suntem dreptcredincioşi, avem puterea cea adevărată a darului Duhului Sfânt'.

Ei voiau să dovedească aceasta în ceartă de cuvinte, iar nu dovezi. Iar el zicea: 'Nu în ceartă, ci cu fapta voiesc să dovediţi... Cearta de cuvinte este o osteneală fără de sfârşit, dar, afară de ceartă, noi vom putea să dovedim că, cu ajutorul lui Dumnezeu, celui ce ajută curând'.”

Realitatea şi forţa lui Dumnezeu, dincolo de 'osteneala fără sfârşit' a cuvintelor

Fragmentul de mai sus face parte dintr-o vestită istorisire, consemnată de mitropolitul Petru Movilă, referitoare la modul în care domnul Mihai Viteazul a reuşit să-i convingă pe nobilii catolici ai Ardealului să permită construirea bisericii şi Reşedinţei mitropolitane ortodoxe din Alba Iulia. Aidoma profetului vetero-testamentar, ce a chemat focul din cer asupra jertfelor acoperite de apă, Mihai dovedeşte, chiar în mijlocul catedralei catolice din Alba Iulia, că apa sfinţită de preoţii ortodocşi s-a păstrat intactă după 40 de zile, spre deosebire de apa sfinţită de preoţii catolici care, spune istorisirea, 'pe dată te respingea, şi toată biserica s-a umplut de putoare, încât s-au spăimântat toţi latinii'.

Actul concret al minunii divine este unul esenţial în istoria creştinismului, dovedind, mai puternic decât orice, realitatea şi forţa lui Dumnezeu, dincolo de 'osteneala fără sfârşit' a cuvintelor, prin intermediul cărora adesea oamenii construiesc hăţişuri spre a rătăci adevărul. Evident, există 'cuvântul cu putere multă', cuvântul inspirat de divinitate, care luminează şi dă sens, dar care a mers adesea alături de minunea care vindecă, convinge sau salvează, aşa cum aflăm de exemplu din Faptele Apostolilor.

Frenezia căutării şi a consemnării

Faptul că minunea apei din vremea lui Mihai Viteazul este consemnată de marele ierarh Petru Movilă, alături de o listă impresionantă de alte asemenea evenimente, nu era un lucru întâmplător. În secolul al XVII-lea, Ortodoxia, slăbită şi aşa de puterea otomană, era asaltată de Reforma protestantă şi de Contrareforma catolică. Acest lucru s-a tradus prin încercările de calvinizare a românilor ortodocşi din Transilvania sau prin 'unirea' de la Brest a ortodocşilor ruteni sub patronajul regilor catolici polonezi.

În faţa resurselor enorme puse la bătaie de adversari, ortodocşii 'de frontieră' au avut în primul rând la îndemână arma 'încredinţării', a convingerii că Ortodoxia înseamnă cu adevărat 'calea, adevărul şi viaţa'. De fapt, aşa se întâmplă în vremurile 'călduţe': sfinţii mor neştiuţi, icoanele par să nu mai facă minuni. În schimb, în momente de criză, există o frenezie a căutării şi a consemnării actului sau gestului care mărturiseşte şi convinge.

Din acest motiv, în secolul al XVII-lea, cresc în mod exponenţial mărturiile despre minunile făptuite de icoane ale Maicii Domnului aflate pe pământ românesc.

Maica Domnului, ocrotitoarea

Din anul 626 d.Hr., de când locuitorii Constantinopolului au plimbat pe zidurile marii cetăţi asediate de avari icoana Maicii Domnului, făcându-le astfel inexpugnabile, există 'încredinţarea' că Maica lui Dumnezeu este ocrotitoarea celor dreptcredincioşi, fapt exprimat prin minunatul Imn acatist compus de Roman Melodul. Ulterior, nenumărate mărturii au vorbit despre minunile făcute de-a lungul vremii de icoane ale Maicii Domnului în întreg spaţiul ortodox. Aflată din a doua jumătate a secolului al XVI-lea în luptă cu ideile Reformei, care nega divinitatea Fecioarei Maria şi respingea cultul sfinţilor, Ortodoxia a căutat în această perioadă să arate, prin discurs teologic, dar şi prin consemnarea actului concret al minunii, că realitatea este cu totul alta.

În 1869 şi mai apoi în 1890, eruditul episcop Melchisedec Ştefănescu aborda chestiunea icoanelor făcătoare de minuni din România într-un studiu intitulat Tratat despre cinstirea şi închinarea icoanelor în Biserica Ortodoxă şi despre icoanele făcătoare de minuni din România ortodoxă. Acest studiu relua într-un fel vechile polemici cu iconoclaştii Reformei, însă se adresa deopotrivă şi spiritelor uscate din rândul coreligionarilor, care reduceau credinţa la morală. Într-o epocă dominată de scepticism sau de credinţa în progresul ştiinţei, episcopul Melchisedec apăra posibilitatea miracolului, care nu este altceva decât exprimarea liberei voinţe a lui Dumnezeu în lume.

Dintre aceste icoane făcătoare de minuni, majoritatea acestora erau icoane ale Maicii Domnului. Ulterior, istorici precum distinsul savant Matei Cazacu au identificat în documente mărturii despre alte icoane ale Maicii Domnului de pe teritoriul românesc despre care s-a spus că au făcut minuni. Numărul mare al acestor icoane (peste 20) şi răspândirea lor pe întreg teritoriul ţării ar justifica pe deplin denumirea de 'Grădina Maicii Domnului' ce a fost dată de unii autori României. Dincolo de această preocupare pozitivistă, este interesantă în primul rând consemnarea gestului de credinţă a celui care a crezut de cuviinţă să însemneze ceea ce el a considerat a fi o minune a lui Dumnezeu.

(sursa: Ziarul Lumina)