Doru POPOVICI

M-am plictisit deja de nenumăratele situaţii în care sportivii noştri aflaţi în postura de mari favoriţi, fie în cea de câştigători (cărora le mai trebuia doar fluierul final care să consfinţească victoria) s-au trezit că le rămâne doar chestia „nu-i nimic, viaţa merge înainte” ori eterna învăţătură din propriile greşeli. De fiecare dată, eu, cel puţin, am considerat că e vorba de educaţie în primul rând, de mentalitatea de învingător lipsă la apel, de superficialitate, de labilitate psihică. Într-o sintagmă atotcuprinzătoare: stăm rău cu capul. Pentru că ce altceva ar putea explica deja clasicizatele înfrângeri ale naţionalei noastre de handbal feminin, de meciul pierdut de Steaua la Middlesbrough, de medaliile irosite de Marian Drăgulescu (le mai ştie cineva numărul?) la gimnastică... Dacă am trecut deja de la echipe la individual, atunci poate că n-ar fi rău să ne amintim de hipertalentaţii noştri fotbalişti din care înainte de a ieşi mari valori au ieşit mari rataţi: Dănuţ Lupu, Răducioiu, Mutu. Am numit doar trei, dar lista poate continua cu zeci şi zeci de nume. S-ar putea să existe şi niscai explicaţii complexe, vecine cu filosofia, însă eu cred cu convingere că problema e la cap. Există însă şi o consolare: li se întâmplă şi altora. Culmea e că li se întâmplă până şi celor de la care nu te-ai fi aşteptat vreodată. Cele mai recente exemple au venit chiar în ultimul weekend. A fost mai întâi înfrângerea lui Federer în semifinala cu Djokovici: elveţianul părea să nu înţeleagă ce se petrece, mai ales că în ultimele două luni îl bătuse de trei ori pe sârb. M-am consolat parţial cu faptul că urma să-l bată în finală Murray, singurul din circuit al cărui joc se poate compara cu al lui Federer. Ca să mă convingă pe deplin de chestia asta probabil, în finală Murray nu a fost doar asemănător, ci identic cu Federer: a luat-o la zero! Nu că ar fi jucat sârbălăul fulminant, ci pur şi simplu deoarece scoţianul părea să nu mai fi văzut rachetă până atunci: stopuri în fileu, smash-uri în tribune, vole-uri tot acolo. Nu mâna, ci capul îl lăsase. Mai pe înserat, am păţit-o şi cu Jose Mourinho: văzând că jocul nu se lega, a făcut ca Hagi în meciul cu Slovenia, adică a băgat toţi atacanţii grămadă! A făcut 3 (deci toate!) schimbări în acelaşi moment, chestie pe care n-am mai văzut-o niciodată, de-au ajuns să joace împreună Ronaldo, Benzema, Ozil, Kaka, Adebayor! Evident, i-a bătut Osasuna cu 1-0. Vi se pare că Mourinho stă bine cu capul? Sau măcar mai bine decât Mutu!?