De ce e bună Oastea Domnului

Nu mai am 18 ani, ci, de anul ce vine, de două ori pe atât. Aşa cum sunt, mă îndrept spre o lungă aşteptare a soţiei mele, rătăcită în pădurea sălbatică a lumii, într-o uşoară călugărie albă, lumească. Altceva nu văd la orizont, bătut de soartă cum sunt – fără serviciu şi cu puţin sprijin adevărat în lume.

Dacă aş avea 18 ani m-aş duce la Oaste. La Oastea Domnului. Pentru că acum ştiu că poţi trăi lumeşte în curăţie, după rânduiala Bisericii. Când am avut 18 ani nu mi-a păsat de asta, iar acum plătesc. Pe drept.

Şi acum ştiu că trăind astfel, după rânduiala Bisericii, îţi pot merge toate bine. Poţi trăi altfel decât am trăit eu, mai cu curaj. Şi fără să cazi atât de uşor cum o făceam eu în părerea de sine.

Oastea Domnului îşi învaţă luptătorii tocmai această rânduială, prin care pot birui în războiul nevăzut pe care îl au de purtat cu trupul, lumea şi diavolul.

În lume lipsa de rânduială a atins culmi nefireşti. De pildă, până şi animalele au o rânduială a împerecherii, care se face doar în perioada de rut, primăvara, şi până şi majoritatea animalelor trăiesc în perechi indestructibile, în familii care durează o viaţă. Doar omul şi-a schimbat firea, bine construită de Dumnezeu, în rău.

Biserica a rânduit ca în sărbători, în ajunul sărbătorilor şi în zilele de post – adică, în principiu, miercuri, vineri, sâmbătă şi duminică – omul să trăiască în curăţie. Rânduiala vine de la Dumnezeu, nu de la om, căci, după cum ne-a spus ferm Părintele Arsenie Boca, pruncii concepuţi în sărbători, ajun de sărbători şi zile de post duc viaţă de chinuri şi frământări.

Cei din Oastea Domnului, spre deosebire de cei din lume, ştiu acestea.

Apoi, Oastea Domnului îşi îndeamnă ostaşii să ţină toate poruncile Domnului. Cele privitoare la vestimentaţia femeii, care sunt clare. (“Femeia să nu poarte veşminte bărbăteşti, nici bărbatul să nu îmbrace haine femeieşti, că tot cel ce face aceasta, urâciune este înaintea Domnului Dumnezeului tău.” Deut. 22.5) . Cele privitoare la atitudinea lucrătoare, cu îndemn către fapta creştină, la fel. Spectacolele de teatru şi televiziune ale ostaşilor sunt slujbele bisericeşti. Nunţile lor se fac fără dans, muzică şi etalare de toalete şi podoabe, într-o strictă rânduială creştinească. Casele lor sunt pline de icoane, iar în discuţiile lor apar întrebări pe care lumea le-a cam uitat: Cum mai merge rugăciunea? La ce sfinţi vă rugaţi?

Cum să nu admiri acest fel de viaţă care duce către sfinţenie? Îmi pare rău că nu mai am 17-18 ani ca să încep viaţa în rândurile lor. Îi îndemn pe tineri să o facă. Să caute să ducă o viaţă binecuvântată, ca să nu le pară rău mai târziu. Dar nu le vorbesc celor care simt chemare către călugărie. Aceia vor să urce un munte semeţ, faţă de care Oastea Domnului e doar o obcină domoală.

P.S.: Ştiu că sunt felurite voci care acuză Oastea Domnului de alunecări sectare. Oamenii Oştii nu s-ar mai duce la biserică la slujbe, ci s-ar strânge pe la case să facă gogoşi. Nu cred că aceste vorbe sunt adevărate. Oastea şi-a înălţat mereu crucile sub oblăduirea unor preoţi de frunte ai Bisericii Ortodoxe Române, de la Părintele Iosif Trifa, iniţiatorul ei, până la Părintele Vasile Mihoc, care îi conduce azi destinul. Prin aceşti preoţi aleşi de Dumnezeu Oastea Domnului a făcut mereu ascultare de Biserică. (de Marius IANUŞ, http://yanush.wordpress.com)