Pocăinţa ca terapie a sufletului (II)

Felul în care lucrează iubirea lui Dumnezeu, pentru ca să readucă aproape de El pe fiecare păcătos, se descrie în parabola fiului risipitor.

Fiul risipitor s-a îndepărtat de Tatăl, Iubitorul de copii şi a mers într-o ţară îndepărtată. Iubirea părintească însă s-a întins atât de departe încât L-a ajuns pe iubitul Său copil. Şi când a văzut hotărârea pentru întoarcere, a ieşit înainte El însuşi ca [fiul] să o înfăptuiască: Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Cuvântul încă departe fiind el, dezvăluie „dragostea de nedescris a Tatălui ceresc, ospăţul şi cuvântul de ataşament pe care l-a dovedit aceluia care s-a întors alături de El”. Tatăl cel iubitor nu aşteaptă să ajungă copilul Său la El. El este primul care aleargă ca să-l întâmpine.

Tatăl cel iubitor l-a primit pe fiul cel risipitor „cu braţele deschise fiindcă era tată şi nu judecător. Au început atunci dansurile şi ospeţele şi sărbătorile şi toată casa era veselă şi fericită… Fratele cel mare s-a indignat de toate acestea, dar Tatăl l-a liniştit, spunându-i cu blândeţe: Când este nevoie să salvezi pe cel pierdut, nu este timpul judecăţilor, ci numai al iubirii de oameni şi al iertării. Şi dacă este vorba să fie pedepsit, s-a pedepsit destul trăind în ţară străină… Vezi, fiule! Nu este [un] străin. La tatăl său s-a întors, la cel care nu poate să îşi amintească cele trecute. Mai bine, îşi aminteşte numai cele care pot să îl conducă la ataşament, la milă, la afecţiune şi la mila părintească. Pentru aceasta Tatăl nu i-a spus cele pe care le-a înfăptuit risipitorul, ci cele pe care le-a suferit. Nu şi-a amintit că i-a cheltuit averea Sa, ci că a petrecut în ospeţe exagerate”. Fratele cel mare al pildei credea în acord  cu drepturile omeneşti, în timp ce Tatăl acţiona în acord cu inima Sa părintească.

Sfinţii Părinţi accentuează că poziţia noastră în faţa lui Dumnezeu este asemănătoare cu fiul cel risipitor, „şi în asemenea mod, Dumnezeu cel iubitor de oameni primeşte şi iubeşte pe cei ce se pocăiesc”. „Tatăl aşteaptă reîntoarcerea ta din greşeală. Numai întorcându-te şi în timp ce vei fi încă departe, va alerga şi va sări la grumazul tău şi te va îmbrăţişa cu îmbrăţişări de curăţire, văzând deja pocăinţa din sufletul tău. Te va îmbrăca cu prima haină a sufletului de care s-a lepădat omul cel vechi,… îţi va pune inel pe mână… şi te va încălţa în picioare căci te-ai întors de pe drumul cel rău pe drumul Evangheliei păcii. Va vesti ziua bucuriei şi a bucuriei tuturor celor de-ai Lui, îngerilor şi oamenilor, şi va sărbători în fiecare mod [posibil] mântuirea ta”.

Această bucurie a cerului pentru întoarcerea celui păcătos este element dominant în [următoarele] pilde: oaia cea pierdută, drahma cea pierdută şi cea a fiului risipitor. Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile sale. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul Îmi pun pentru oi. În cele trei pilde Domnul ne confirmă că bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.

Iubirea Lui ne cheamă pe toţi la sărbătoarea bucuriei cerului şi ne face părtaşi dumnezeieştii desfătări. Dumnezeu Tatăl vrea să ne întoarcem iubitori spre El, din toată inima şi din tot sufletul şi din tot cugetul nostru, astfel încât pe toţi să ne îmbrăţişeze cu iubirea Sa părintească.

[traducere din neo-greacă de Drd.Alexandru Prelipcean, după Ierom. Grigorios,To mistirion tis metanoias, cap. I: I metanoia: therapia tis psihis, Ekd. Ieron Koutloumousion Kellion, Agios Ioannis o Theologos, Agion Oros, 2004, pp. 30-34]