Roadele ascultării

Dacă în mintea noastră s-ar putea întipări numai aceste cuvinte atunci mântuirea noastră ar fi sigură. Ascultarea este esenţa nu numai a evangheliei de astăzi ci a întregii învăţături Dumnezeieşti. De ce, mă veţi întreba? Pentru că ascultarea este preţuită şi totdeauna răsplătită de Dumnezeu. Cei care aveţi copii ştiţi bine câtă bucurie aduce în sufletele părinţilor ascultarea copiilor. Când un copil este cuminte şi nu iese din vorba părinţilor aceştia revarsă asupra lor toate bunătăţile pământului.

Şi în evanghelie vedem că ascultarea apostolilor de a mai arunca încă o data năvoadele în mare, după o noapte întreagă de insucces, este recompensată cu atâta “mulţime de peşte că li se rupeau mrejele”; prin aceasta Iisus descoperindu-le în mod minunat care este răsplata ascultării.

De cealaltă parte, neascultarea este sămânţa tuturor relelor, din ea izvorând toate păcatele şi răutăţile din lume. Mă îndoiesc că întâmplarea de astăzi ar fi fost aceeaşi dacă la rugămintea lui Iisus Petru ar fi răspuns arogant: Omule, noi suntem pescari de ani de zile şi cunoaştem lacul acesta. Mergi în drumul tău şi lasă-ne pe noi cu ale noastre! Dar nu, el a ascultat cuvântul şi a primit în schimb darul.

Despre ascultare şi neascultare

Vom începe cu începutul, cu cartea Facerii, în care aflăm că protopărinţii noştri Adam şi Eva au fost izgoniţi din rai tocmai pentru păcatul neascultării. Ei au călcat porunca Dumnezeiască de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, şi astfel binecuvântarea Dumnezeiască a fost înlocuită cu moarte şi blestem: “Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: "Să nu mănânci", blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce". (Fc. 3, 17-19). Răul a intrat atunci în lume, începând un şir lung de chinuri şi nenorociri pentru neamul omenesc: potop, foc şi pucioasă din cer, robie în pământ străin, 40 de ani de rătăcire prin deşert, secetă, grindină, furtuni şi multe altele. Toate pentru păcatul neascultării.

În contrast cu neascultarea lui Adam şi a Evei în Noul Testament avem două pilde de ascultare, care se ridică mai presus de orice închipuire omenească. Prima este cea a Mântuitorului Însuşi, care prin ascultare deplină se goleşte de toată măreţia Sa Dumnezeiască şi Se naşte Om, noul Adam, care va lua în spate crucea păcatelor întregii omeniri, mergând până la moarte cu ascultarea faţă de Tatăl Său ceresc. El va rezista tuturor ispitelor care-I speriau trupul şi firea omenească, având un singur ţel în minte: împlinirea voii cereşti pentru răscumpărarea omenirii!

A doua pildă este Fecioara Maria, noua Evă, care îşi pleacă smerită capul în faţa arhanghelului Gavriil la Bunavestire, primind să-L nască pe Hristos: “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău!”(Luca 1, 38). Era momentul în care smerenia nepoatei spăla uşurătatea strămoaşei, iar prin ascultarea sa deplină se ştergea neascultarea, spre împăcarea cea nouă cu Dumnezeu. Rodul ascultării sale este Hristos Mântuitorul, prin care ea însăşi devine “mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”

Iată deci ascultarea în faţa neascultării. Una aduce moarte alta aduce viaţă, una aduce chin alta aduce odihnă, una aduce tristeţe alta bucurie veşnică. Adam şi Eva se afundă în pământ prin neascultare iar Hristos Mântuitorul şi Maica Sa se înalţă la Ceruri, urmând voia Tatălui Ceresc.

Pildă creştină

Se spune în Pateric că avva Ioan Colov, când era tânăr a intrat ca ucenic la un bătrân care şedea în pustie şi luând acesta un lemn uscat, l-a pus în pământ şi i-a zis lui : în fiecare zi adapă acest lemn cu câte un ulcior de apă, până ce va face roadă. Şi izvorul era departe de dânşii încât se ducea de cu seara şi venea dimineaţa. Iar după trei ani, a trăit lemnul şi a făcut roadă şi luând bătrânul rodul lui, l-a dus la biserică, zicând fraţilor : luaţi, mâncaţi rodul ascultării !^[1][2]

Dar bineînţeles că nu toţi sunt călugări. Ce ne facem noi cei căsătoriţi? Ascultarea mireanului căsătorit, spunea părintele Cleopa, este înţelegerea în familie. Dacă ambii soţi ascultă unul de celălalt şi amândoi de Dumnezeu, umblând în bună înţelegere, atunci ascultarea este deplină. La fel şi cei necăsătoriţi trebuie şi ei să facă ascultare de preotul duhovnic iar copiii trebuie să-i asculte şi să-i respecte pe părinţii lor. Toate acestea pentru a putea trăi cu toţii în armonia iubirii pe care ne-a adus-o Hristos prin Jertfa Sa de pe Cruce.

Să nu lăsăm aşadar orgoliile noastre să ne oprească din calea cea sigură a ascultării, ci urmând pilda Sfinţiilor Apostoli, care au lăsat totul pentru a-i urma Mântuitorului, să lăsăm şi noi în urmă gândurile cele deşarte şi grijile lumii acesteia şi să pornim pe calea cea sigură pe care ne îndeamnă preoţii noştri. Amin. (diacon Vasile TUDORA)