Mircea Radu IACOBAN

În Consiliul de Administraţie al Societăţii „Avioane” S.A. a fost numit patronul unei crâşme din Craiova. Peste Prut (că basarabeni-s tot români, şi-n defecte, şi-n calităţi) vice-ministrul Economiei şi Comerţului este membru în 5 consilii de administraţie, încasând îndemnizaţii echivalente cu 154 de salarii minime! Nu-s noutăţi: clientelismul cumulard funcţiona aidoma şi pe vremea lui Eminescu: „A lua bani de-ai statului, de-ai comunei, de-ai aşezămintelor, spre a nu da muncă în schimb, de vreme ce este peste putinţă de a munci în şapte părţi cu acelaşi interes, e o faptă a cărei caracterizare o lăsăm în seama moralistului şi a opiniei publice.” („Opere”, vol. XI, ed. Perpessicius, 1984) Cu prea puţină încredere în reacţia moralistului şi a opiniei publice, tot poetul continuă: „Când vedem dar pe <patrioţi> cumulând câte 5-6 însărcinări publice asupra lor, putem fi de mai înainte siguri că nu-şi îndeplinesc nici una cum se cade.” Eminescu exemplifică neaşteptat, arătând cu degetul către un „cumulard” de vază – doctorul Davila, ţinut pe palme de trei domnitori şi aureolat de un prestigiu fără egal în epocă. Fiu nelegitim al lui Franz Liszt, rămas pe vecie într-o ţară balcanică în care s-a crezut doar vremelnic musafir, generalul medic Davila are incontestabile merite în epocă, a căror înşiruire ar ocupa jumătate din spaţiul rubricii.

Notorietate ce nu pare a timora pana gazetarului „moralist”, hotărât să aşeze în pagina „foii” o întrebare simplă şi de bun simţ: ce caută doctorul Davila (oricum deţinător de 11 funcţii, majoritatea remunerate!) printre membrii Consiliului de Administraţie de la... Fabrica de chibrituri? Bine, am spune acum, barem era vorba despre un nume aducător de prestigiu şi greutate ori unde l-ai aşeza, dar ce te faci cu crâşmarul din Craiova, paraşutat în conducerea... Fabricii de avioane? Ca şi în secolul XIX, veacul al XXI-lea acordă consiliilor de administraţie drept primă şi de căpătâi misie căptuşirea teşcherelii protejaţilor politici. Bună vacă de muls, indiferent cărui partid aflat la putere în revine şiştarul! Ia să vedem, când vor fi fost scrise rândurile ce urmează, în veacul XIX sau acum: „Sub regimul actual, interesul personal, convenienţele de coterie, primează faţă de interesul general şi binele public.

 Necesitatea de a conserva majoritatea compactă şi devotată în Adunare trece peste orice alte consideraţii.” Nu par citite în gazetele de dimineaţă? Adept deschis al meritocraţiei, Eminescu sintetizează într-o singură frază un program care, de-ar fi fost să-l aplicăm în democraţia românească, n-am mai fi rămas coada cozilor: „În ţara noastră este de ajuns dacă se asigură înaintarea meritului şi a muncii; e destul atâta, şi numai pentru asta se cere reorganizare socială.” După cum se vede, accentul nu se mai pune strict pe rezultatele în instrucţie şi pe discutabilul coeficient IQ, ci se aşează în prim plan meritul în ansamblu, cu toate determinările sale, imediat flancat de condiţionarea „muncă”. Din nefericire, starea organizării sociale actuale menţine ca regulă pe post de merit apartenenţa de partid, iar cultul muncii continuă să fie tratat ca simplă moştenire propagandistică a regimului trecut. Singurul şi cinicul principiu director, niciodată formulat la faţă de cortină fiind „ridică-te tu, să mă aşez eu”. Formulările eminesciene „la temă” sunt de-a dreptul aforistice: „Fără muncă nu există bunăstare, fără adevăr nu există cultură.” Rămâne să medităm şi asupra validităţii unei teze ce pune în discuţie însuşi statutul nostru european: „Din momentul în care românul a intrat în contact cu mii de oameni cu deprinderi economice mai energice, cu un egoism mai pronunţat, de o cultură mai mare, desigur acei oameni au devenit vânătorii, şi el, vânatul.”

Recitiţi-l pe Eminescu!