Doru POPOVICI

Când vorbeşti despre bile în contextul fotbalistic, automat ar trebui puse şi ghilimelele, asta deoarece domnii angrenaţi în acest sport au gândire, atât cât o au, monodirecţională. În sensul că nu au în cap decât chestia aia şi chestiile ălea. Însă, har Domnului, pe lume nu există doar fotbal şi fotbalişti. Există sporturi unde bilele sunt chiar bile şi n-au nevoie de ghilimele. În schimb, printre practicanţii cel puţin unuia dintre aceste sporturi, snooker, sunt mari jucători care, desigur, chiar au ceea ce majoritatea fotbaliştilor doar se autosugestionează că ar avea. Din rândul lor se disting câteva figuri excepţionale, fiecare fiind în felul său unic o mare personalitate a sportului în general, nu doar în lumea bilelor. Cu atât mai mare ne-a fost bucuria nouă, fanilor acestui sport, când i-am revăzut la Glasgow (turneu ajuns deja la sferturile de finală) evoluând pe uriaşii Steve Davis (omul care le-a făcut pe toate: a fost campion mondial şi la snooker, şi la biliard – varianta jucată predilect în Statele Unite -, şi la triok shot, campionatul de şmecherii; ca să înţeleagă şi fotbaliştii: e ca şi cum ai fi campion mondial la fotbal, la fotbal de plajă şi la fotbal în sală. Cunoaşteţi vreun fotbalist care să fi reuşit asta?), Jimmy White (prietenul cel mai bun al lui Ronnie Wood de la Rolling Stones) şi Alan McManus, cu toţii dispăruţi din snooker bune perioade de timp. Nici nu are vreo relevanţă faptul că pe Davis l-a bătut încă din primul tur Paul Ebdon ori că Jimmy a fost bătut alaltăieri, în optimi, de cel mai spectaculos jucător din toată istoria snooker-ului, Ronnie O’Sullivan, celălalt prieten foarte bun al său. A lipsit Higgins, cel care mai are încă de spălat ruşinea scandalului de mituire de anul trecut. Iar cei cărora vă place snooker-ul dar nu aţi văzut live ultima faptă a dementului de Ronnie din primul tur, în meciul cu Mark King, nu mai staţi, căutaţi-l pe Internet. Veţi vedea cum, după doar primele 8 puncte, l-a întrebat pe arbitrul (legendă şi el) Ian Verhaas dacă break-ul maxim se plăteşte în plus. După ce a mai făcut vreo 40 de puncte, Verhaas i-a zis că nu. Că se plăteşte cu doar 4.000 de lire cel mai mare break din turneu, nimic în plus dacă e maxim. Ronnie a priceput, a băgat până la 140 şi, la ultima bilă, s-a oprit şi s-a dus la King să-i strângă mâna. Dădea să plece, când Verhaas l-a trimis înapoi la masă, s-o bage şi p-aia, ultima, să fie totuşi un break maxim. Râzând, a băgat-o. Să fie, acolo. O bilă cam cât toate „bilele” fotbaliştilor!