Atunci când vorbim despre personalităţile pe care pământul Basarabiei le-a dăruit neamului românesc, nu putem să nu amintim de mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei, mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, mitropolitul Nestor Vornicescu al Olteniei, arhiepiscopul Antim Nica al Dunării de Jos, dar şi mulţi clerici şi monahi, printre care, la loc de cinste, se află unul dintre cei mai mari duhovnici ai secolului trecut, părintele arhimandrit Sofian Boghiu de la Sfânta Mănăstire Antim din Bucureşti.

 

Biografie

Părintele Sofian s-a născut la 7 octombrie 1912, în comuna Cuconeştii-Vechi, judeţul Bălţi, fiind al treilea copil al familiei Boghiu, primind la Botez numele Serghei. După absolvirea şcolii gimnaziale, având doar 14 ani, intră ca frate de mănăstire la Schitul Rughi, judeţul Soroca. Aici va continua pregătirea profesională prin înscrierea, doi ani mai târziu, la şcoala de cântăreţi bisericeşti de la Mănăstirea Dobruşa. În toamna anului 1932, după absolvirea şcolii de cântăreţi, este trimis la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, unde îi va avea colegi, printre alţii, pe vrednicul de pomenire părinte patriarh Teoctist, pe Preasfinţitul Părinte Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului, şi pe preacuviosul părinte arhimandrit Grigorie Băbuş.
Atras de mic spre meditaţie şi rugăciune, după cunoaşterea vieţii monahale atât în ţinuturile natale, cât şi în Muntenia, tânărul Serghei va depune voturile monahale, consacrându-şi definitiv viaţa slujirii Mântuitorului Hristos, primind numele Sofian, la slăvitul praznic al Naşterii Domnului din anul 1937, fiind, doi ani mai târziu, hirotonit în prima treaptă a slujirii, diaconia, în ziua Schimbării la Faţă a Mântuitorului, 6 august 1939. Acest moment i-a marcat întreaga viaţă, deoarece a căutat să pună în aplicare Evanghelia, dorind să dobândească desăvârşirea prin smerenie şi credinţă lucrătoare.

 

Absolvent al Academiei de Belle Arte

Anul 1940 marchează un alt moment important din viaţa tânărului ierodiacon Sofian, respectiv strămutarea obştii Mănăstirii Dobruşa la Căldăruşanii din apropierea Bucureştiului, ca urmare a reanexării Basarabiei de către Rusia stalinistă, refugiindu-se din calea valului desacralizant şi dezumanizant al regimului bolşevic.
Dorind să înmulţească talanţii cu care cu prisosinţă l-a înzestrat Dumnezeu, în toamna aceluiaşi an, 1940, se înscrie la Academia de Belle Arte din Bucureşti, secţia Artă Decorativă, devenind la absolvirea ei, în 1945, pictor licenţiat. Paralel, urmează cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă, între anii 1942-1946, obţinând licenţa cu lucrarea „Chipul Mântuitorului în iconografie”, ca o completare a studiilor de artă pe care tocmai le finalizase.
După şase ani de slujire ca ierodiacon, părintele Sofian a fost hirotonit preot în ziua de 15 noiembrie 1945, zi în care este prăznuit Cuviosul stareţ al Mănăstirilor Neamţ şi Secu, Paisie Velicikovski, cel care se refugiase în aceste locuri din calea nedreptăţilor îndurate de poporul său. Hirotonia a avut loc la Sfânta Mănăstire Antim, ctitoria marelui mitropolit cărturar cu acela;i nume, de origine georgiană, personalitate remarcabilă a Bisericii, cu un destin dramatic.
Amintite în treacăt, aceste date par nesemnificative pentru cei de astăzi, dar aşezarea lor în crugul vremii nu a fost întâmplătoare. Este o lucrare a proniei divine, care arată că şi nedreptatea şi suferinţa pot rodi la fel de bogat ca şi tihna vremurilor în care toate par că doar contemplă.

 

Condamnat la 15 ani de muncă silnică

Venirea părintelui Sofian la Mănăstirea Mitropolitului Martir Antim Ivireanul îl va lega definitiv de destinul acestuia. Iar aceasta se va vedea lămurit la doar trei ani de la numirea sfinţiei sale în calitate de stareţ. Astfel, în vara anului 1958, este arestat şi închis împreună cu alţi 16 intelectuali, clerici şi mireni, din cadrul mişcării spirituale „Rugul Aprins”, care îşi desfăşura activitatea în această oază de spiritualitate din centrul Capitalei.
Părintele Sofian cunoştea bine tainele Filocaliei, dar şi scrierile marilor duhovnici ruşi Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul, Ioan de Kronstadt, pe care le răspândea în copii dactilografiate ori scrise de mână credincioşilor de la Antim încă din primii ani ai stăreţiei sale (1950-1955). Prin această activitate se încerca păstrarea vie a credinţei în aceşti primi ani ai dictaturii comuniste, în ciuda riscurilor foarte mari pe care le presupunea răspândirea adevărului într-o epocă a minciunii. Deşi părea timid şi neexperimentat, părintele Sofian a înţeles că nu putem câştiga mântuirea decât prin asumarea credinţei până la jertfă, astfel că s-a implicat în revigorarea vieţii duhovniceşti a credincioşilor din Capitală prin cateheze, predici ocazionale, intensificarea programului liturgic etc. La Mănăstirea Antim şi-au găsit alinarea mulţi iubitori de Hristos din estul Europei, printre aceştia numărându-se şi Ioan Culâghin, care avea rugăciunea inimii. Acest cuvios părinte a fost un apropiat al părintelui Sofian, îndrumându-l să cunoască şi să se bucure de dulceaţa rugăciunii şi a meditării, a invocării lui Dumnezeu continuu.
Între 1958-1964 împărtăşeşte soarta întregii elite culturale şi spirituale româneşti, fiind deţinut politic, condamnat la 15 ani de muncă silnică. În pofida durităţii tratamentelor aplicate deţinuţilor politici, părintele Sofian a profitat de această situaţie pentru a se apropia şi mai mult de Dumnezeu, Cel Care suferise infinit mai mult pentru noi. De aceea, vorbind ulterior despre anii de detenţie, declara: „Dacă pot zice aşa, mie mi-a plăcut în închisoare. Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra. Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!”

 

Cel care a zugrăvit în suflete icoana Învierii

După aproape un veac de lupte şi jertfă, în dimineaţa zilei de 14 septembrie 2002, în chiar ziua Înălţării Sfintei Cruci, stareţul Mănăstirii Antim, părintele arhimandrit Sofian Boghiu, a fost chemat la Domnul. Unii dintre ucenicii părintelui au văzut în trecerea la Domnul în această zi o mărturie că întreaga viaţă cuviosul părinte a purtat cu demnitate şi vrednicie Crucea pe care Dumnezeu i-a rânduit-o.
Evocând personalitatea duhovnicească a celui care tocmai se strămutase la veşnicele lăcaşuri, Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan sublinia faptul că, prin această trecere în veşnicie, „împărăţia cea de sus se îmbogăţeşte cu un pământean. Pământul, în logica lumii, este mai sărac cu un om ceresc. Omenirea, în logica credinţei, devine mai bogată, căci, acolo sus, un rod al ei, găsindu-şi odihna, se osteneşte în rugăciune pentru oameni”.
Curtea Mănăstirii Antim a devenit neîncăpătoare, iar ucenicii şi fiii duhovniceşti preoţi, monahi şi credincioşi din ţară şi străinătate, cu flori în mâini, au venit la priveghi şi au înălţat rugăciuni pentru sufletul părintelui duhovnic Sofian. Slujba Prohodului a fost oficiată de vrednicul de pomenire patriarhul Teoctist, care a evocat personalitatea unui bun prieten, fost coleg la Seminarul de la Cernica şi un apropiat colaborator, după ce a fost ales ca Patriarh al României.
La mai bine de o jumătate de veac, trupul ostenit al părintelui arhimandrit Sofian şi-a găsit odihna până la Învierea cea de Obşte acolo unde se adăpostise de duşmanii ce-i cotropiseră ţinutul, în pământul Căldăruşanilor, care şi-a deschis încă o dată braţele pentru a-l primi pe cel care a zugrăvit în sufletele atâtor generaţii icoana sfântă a Învierii şi a vieţii veşnice în lumina iubirii părinteşti a Tatălui ceresc.

(protos. Veniamin GOREANU, consilier administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Şapte ani de la trecerea la cele veşnice a părintelui Sofian Boghiu.

Comentarii