Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Părintele arhimandrit Paulin Lecca (1914-1996), Victor pe numele de botez, basarabean de origine (născut la Babele, în judeţul Ismail, din părinţii Grigore şi Maria Lecca, tatăl fiind învăţător şi apoi preot în judeţul Bălţi), a urmat Seminarul şi Facultatea de Teologie la Chişinău, iar în 1940 a intrat ca frate la Mănăstirea Frăsinei, ctitoria Sfântului Calinic, unde după război va fi şi călugărit sub numele de Paulin.
Discipol al lui Nichifor Crainic (cel mai strălucit profesor al Facultăţii de Teologie de la Chişinău în perioada interbelică), dar şi al nu mai puţin ilustrului Gala Galaction (plasat, din păcate, mult mai la stânga, dar dăruit cu destule haruri), a căutat să-i urmeze atât pe calea scrisului, cît şi a misionarismului ortodox (cu implicită tentă naţională). Sub regimul antonescian, în perioada 1941-1943, a fost preot misionar în câteva sate din Transnistria, precum şi la Odessa.
Intransigenţa sa confesională şi naţională, asimilată vederilor politice de dreapta (legionarismul era obsesia fierbinte a epocii), i-a atras ulterior, sub pretextul refuzului de a face serviciul militar, arestarea şi chiar condamnarea la moarte. Dumnezeu a vrut ca sentinţa să nu fie executată, iar râvnitorul teolog basarabean să-şi urmeze chemarea monahală, învrednicindu-l să fie ieromonah şi apoi arhimandrit, iar o vreme stareţ la Arnota, unde-l va cunoaşte, prin 1992, viitorul protosinghel de la Schitul Darvari şi episcop-vicar patriarhal, Ambrozie (astăzi episcop la Giurgiu), care-i va face postum şi o frumoasă evocare (apărută mai întâi în revista Epifania).
De-a lungul vieţii sale călugăreşti de peste o jumătate de veac, Paulin Lecca a trecut, pe lîngă Frăsinei şi Arnota, pe la mai multe mănăstiri (Govora, Cozia, Schitul Rarău, Gologanu, Antim), zilele sfârşindu-şi-le retras la mănăstirea de maici de la Rogozu, în judeţul Vrancea. Cel trecut pe la Antim şi pe la Rarău nu putea, desigur, să nu poarte în sufletul său “floarea de foc” a Rugului Aprins (duhul acestei mişcări fiind lesne de recunoscut în preocupările şi în scrierile sale). I-a cunoscut îndeaproape, între alţii, pe ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor) şi pe duhovnicul rus Ioan Kulîghin. Să mai menţionăm că o vreme, tot spre anii bătrâneţii, a mai fost şi exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Dunării de Jos şi din Arhiepiscopia Bucureştilor.
A scris destul de mult (pagini catehetice, exegetice, apologetice, memorialistice), dar majoritatea scrierilor sale au ajuns abia postum la cunoştinţa marelui public. Iată-le pe cele mai importante: De la moarte la viaţă, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996 (roman memorialistic – personajul Victor Moldovanu este autorul însuşi – cu caracter testamentar, prezentat călduros de regretatul critic literar Valeriu Cristea, cu care părintele Paulin s-a cuminecat mai ales întru Dostoievski); Ce este moartea?, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1997 (prima ediţie – demult epuizată – a cărţii reeditate acum); Frumosul divin în opera lui Dostoievski, Ed. Discipol, Bucureşti, 1998 (cel mai important studiu despre Dostoieski scris de un teolog român, după faimosul curs Dostoievski şi creştinismul rus al lui Nichifor Crainic); Rugăciunea vameşului, Ed. Christiana, Bucureşti, 1998; Cum să citim Biblia în învăţătura Sfinţilor Părinţi, Ed. Sophía, Bucureşti, 1999. A tradus mult şi din ruseşte (Igor Smolici, Din viaţa şi învăţătura stareţilor, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997; Serghei Bulgakov, Icoana şi cinstirea sfintelor icoane, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, etc.), lui datorîndu-i-se şi una dintre versiunile româneşti ale Pelerinului rus (Ed. Sophía, Bucureşti, 1998).
E de sperat ca reeditarea volumului Ce este moartea?, adresat unui public mai larg, să retrezească interesul pentru întreaga sa nevoinţă mărturisitoare, ce-l recomandă ca pe una dintre cele mai de seamă figuri monahale româneşti din vitrega – dar plina de învăţăminte – istorie românească a secolului 20.
(Răzvan CODRESCU, sursa: www.md.altermedia.info )
