Cătălin MIHULEAC

Oricât de imperative ar fi ghiorăiturile prin care foamea din rărunchi îmi trimite semnale sonore explicite, evit în general să mă hrănesc în localurile din oraş. N-o fac pentru că sunt strâns la pungă, ci fiindcă foarte puţine sunt restaurantele care beneficiază de o aerisire corespunzătoare. Cu toate acestea, uneori sunt strâns cu uşa şi trebuie să dau curs invitaţiilor prin piţerii şi fasfuduri, fiindcă ar fi nepoliticos altfel. Iar abia atunci e prăpădul, pentru că simt cum sunt îmbrăcat, de sus până jos, cu o mantie groasă de mirosuri insuportabile.
Mirosuri culinare? Da, mirosuri culinare, dar care nu amintesc cu nimic de chemările materne ale plăcintelor poale-n brâu din copilărie, de alunecarea, matură şi prietenească, a borşului de sfeclă sau de şerpuirile delicate ale păstrăvului la grătar. Dacă n-am încotro şi acompaniez pe cineva la restaurant (începând cu acele veritabile bombe ecologice numite „restaurante chinezeşti”, care ar merita interzise de poliţia nasurilor), mă aleg îndeobşte cu partea cea mai de jos a mirosurilor: cu harlemul miasmelor, cu giuleştiul damfurilor.
Hainele, părul, unghiile, chiar şi parfumurile rafinate cu care mă răsfăţ uneori, toate mi se impregnează cu exhalaţii de ceapă morbidă, de ulei răsclocit, de aluat răscopt, de muştar muribund şi de bere puhavă. Niciodată, dar niciodată nu simt o mai mare repulsie faţă de corpul meu, ca atunci când mă retrag din restaurant, acoperit de o crustă rău mirositoare şi stăpânit de un singur gând: acela de a mă arunca într-un bazin plin cu dezinfectant şi de-a nu mai ieşi de-acolo cel puţin un secol încheiat.
Aceeaşi senzaţie de dezgust total o am după ce urmăresc – fiindcă profesia de jurnalist mi-o cere – câte un crâmpeiaş, oricât de mic, din grila programelor de la „OTV” (prescurtare, după cum ştim, de la „Oligofrenia TV”). Un canal media urât mirositor, care serveşte un meniu cuprinzând legume stricate, cum sunt cele din soiul Magda Ciumac sau Ogică Fruntemică. Un loc unde praful de pe creier nu se şterge cu anii! Mă uit la cum se laudă acest post cu raiting-ul lui; la fel se laudă Nicolae Guţă cu banii lui.
Nu am să înţeleg niciodată cum se face că inşi cu pretenţii de intelectuali, cum ar fi bunăoară Horia Alexandrescu, fost şef la „Cronica română”, ori, şi mai şi, Ion Cristoiu – cel care îşi arată cu orice prilej lista cu lecturile lui de la biblioteca Academiei, neapărat de acolo - au putut şi ei să pozeze pe canapeaua din garsoniera lui Diaconescu.
Să te mai mire că avem aşa o ţară!