Postul Mare este cale bună de nevoinţă, de smerenie, de pocăinţă şi împăcare cu Dumnezeu. Odată cu postul, începe şi anevoiosul nostru drum spre mântuire.

Ni-l putem imagina fie ca pe o cărare strâmtă, şerpuind printre stânci ascuţite şi mărăcini, fie ca pe o troiţă (care ar putea simboliza mântuirea noastră) la care, pentru a ajunge, avem de urcat 40 de trepte. Astfel, fiecare zi devine un moment de efort fizic şi spiritual, având la baza cunoscutul principiu" să fim azi mai buni decât ieri şi mâine mai buni decât astăzi".

 

Călătorie către Sărbătoarea Luminii

Nu e un demers deloc uşor, dar e frumos, tocmai prin provocarea către continua desăvârşire pe care o conţine. Pentru că nu postim ca să arătăm celor din jur câtă voinţă avem, nu privim postul ca pe o încercare de abstinenţă la care ne supunem trupul şi spiritul. Nici măcar ca pe o ofrandă adusă infinitei bunătăţi a lui Dumnezeu.

Postul înseamnă cu mult mai mult: o călătorie minunată către Sărbătoarea Luminii. Iar dacă Paştile este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, putem la fel de bine spune că postul lor din fiecare an înseamnă, în acelaşi timp, şi o nouă treaptă pe drumul vieţii noastre către Dumnezeu.

Iată de ce e bine că fiecare post - dar, mai ales, acesta, al Paştilor - să se termine cu mărturisirea (spovedania) şi împărtăşirea (primirea Sfintelor Taine) fiecăruia dintre noi. Pentru ca la capătul acestui drum, chiar dacă nu-l vedem, Dumnezeu ne aşteaptă, cu braţele deschise, în pragul casei. A casei Lui şi a noastră, deopotrivă. Dar până acolo, drumul e anevoios. Plin de piedici şi ispite. Pe care, cu nădejde şi credinţa în Cel se Sus, vom reuşi să le depăşim şi să ajungem, curăţi, la bucuria sfântă a Învierii.

 

Timp de pocăinţă

Deocamdată însă, ne aflăm în faţa celui mai potrivit timp de pocăinţă de peste an. Un timp care ne cere să priveghem, să avem conştiinţă trează şi, mai ales, să nu uităm că, aşa precum îngerii au căzut din cer, şi primii oameni au căzut din rai din cauza mândriei, iar neamul omenesc a fost mântuit şi ridicat la cinstea cea dintâi în Împărăţia Cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a morţii Lui pe Cruce. Iar dacă mândria i-a transformat pe îngerii neascultători în diavoli şi pe primii oameni care erau nemuritori în rai i-a făcut muritori pe pământ, înţelegem că, aşa cum căderea şi moartea noastră au venit prin mândrie, tot aşa pocăinţa, mântuirea şi nemurirea noastră încep, întâi de toate, prin smerenie. Ea a fost cu sute de ani în urmă şi continuă să fie şi astăzi cel mai bun leac pentru mântuirea creştinilor. Dar mândria - pe care fiecare dintre noi o are într-o doză mai mare sau mai mică - este ca o boală incurabilă, de care foarte puţini reuşesc să scape. Pentru asta este nevoie de multă rugăciune, ajutată de post, de citirea cărţilor sfinte şi, mai ales, de frecvenţa spovedanie la duhovnici iscusiţi.

(M. Ionescu Ionescu, www.formula-as.ro) 

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Treptele mântuirii.

Comentarii