Şi cu adevărat era un lucru minunat, să vadă cineva o femeie frumoasă, locuind în mijlocul monahilor. Prin urmare aşa a putut a străluci în mijlocul bărbaţilor cu virtuţile, precum şi piatra cea scumpă smaraldul străluceşte în mijlocul celorlalte pietre. Cu adevărat smarald s-a arătat fericita aceasta Eufrosina, rămânând necunoscută, nu un an sau doi sau trei, ci vreme de treizeci şi opt de ani încheiaţi, adică până la sfârşitul vieţii sale.
Căci numai la sfârşitul vieţii sale s-a arătat cum că era femeie, şi nu bărbat. Pafnutie, tatăl ei, a mers odată la mănăstire, pe timpul în care era să moară cuvioasă.
Şi văzându-l ea, a zis către dânsul cuvântul acesta cel mai de pe urmă: "O, tată!" Şi aşa şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, bucurându-se şi veselindu-se de bunătăţile ce avea să le dobândească pentru nevoinţele şi ostenelile sale.
Tatăl ei auzind cuvântul acesta, s-a spăimântat, pentru bucuria cea peste măsura ce a luat, că s-a învrednicit a vedea pe fiica sa, şi a căzut la pământ ca un mort. Şi ce alt dar se cuvenea să pătimească, în timp ce a auzit acest cuvânt făcător de bucurie? A lăsat el patria şi lumea şi cele din lume, şi luând în sufletul său asemenea râvnă şi dorinţa a pustniceştilor nevoinţe ale fiicei sale, s-a făcut şi el monah. Pentru aceasta s-a arătat moştenitor, atât al locului cum şi al chipului, mănăstirii, şi al virtuţilor fiicei sale. Ca un tată al acestui fel de copil evlavios, bucurându-se şi veselindu-se, s-a mutat la Domnul.