Mircea Radu IACOBAN

Înţelesul exact al sintagmei „simplu cetăţean” îl desluşeşti cel mai bine în sălile şi pe holurile Judecătoriei, unde, dintr-o masă cenuşie de poporăni necăjiţi, se desprinde, în dublu exemplar antitetic, imaginea împricinatului român: fie o persoană intrată în vârsta a III-a, modestă în toate cele, cu o anume sfiiciune în glas şi-n mişcări, fie tinerelul agresiv, mestecând gumă şi uitând mereu că trebuie să-şi închidă telefonul mobil; poartă haină de piele şi pantofi cu vârf ascuţit. În ambele cazuri se citeşte în priviri şi se distinge din modul de articulare o anume precaritate culturală. Interesant este că fie unul, fie celălalt, îşi află locul la fel de bine şi-n postura de reclamant, şi-n aceea de învinuit.

Atmosfera în sală: posomorâtă, deloc solemnă; aer greu respirabil (există instalaţie de condiţionare, dar…), podea ştirbă, pereţi goi, bănci de lemn pătate şi scârţâitoare. De remarcat, înainte de orice, răbdarea nemărginită a judecătoarei, deloc timorată de lista celor 84 (!!) de procese aflate în „meniul” zilei. Ascultă imperturbabilă tot soiul de litanii poticnite, ţivlite, mieroase, arogante, preţioase, agramate, pune întrebările de rutină, „traduce” pentru grefieră, într-un registru al monotoniei depline şi, pentru ne-antrenaţi, adormitor.

Nimic mai fals decât imaginea idealizantă potrivit căreia fiecare nouă pricină aduce şi noutăţi caracterologice, că procesele nu seamănă între ele şi-s pline de interes prin diversitatea cauzelor şi a prestaţiei actorilor implicaţi, că judecătorul află, ceas de ceas, pagini noi şi revelatoare din marea carte a cunoaşterii umane. O fi, până la un punct. De la care încolo, totul începe să se repete şi să se tot repete: cauzele, întrebările, răspunsurile, reacţiile… Complet dezamăgitoare prestaţiile avocaţilor – vorba poetului, parc-ar fi rostite de o străină gură. Sunt şterse, mormăite, provinciale. Poate dezamăgirea noastră o explică şi deprinderea cu spectaculoasele prestaţii la bară ale maeştrilor baroului din filmele Hollywoodului. Om fi avut şi noi teodorenii noştri, numai că, azi, avocatul românului de rând rar investeşte pasiune, rar îşi construieşte cu amănunţime pledoarii capabile să mobilizeze interesul întregii săli, şi la fel de rar îşi dă la spălat halatul negru, cu adaosuri de-un alb cât se poate de îndoielnic.

Se vede că nu în zona judecătoriilor se cuvine căutată pledoaria memorabilă, tot aşa cum nu vei afla fotbal-spectacol în divizia C; probabil că la Tribunal, la Curtea de Apel, ori pe la Haga, alta o fi temperatura prestaţiei avocăţeşti şi – asta sigur – ceva mai curate robele. Purtate, la noi, aşa cum îşi utilizează motocicliştii casca: imediat scoasă, în chiar clipa descălecării. Dar, la urma urmei, pe ce materie să se exercite discursul consistent şi inteligent, câtă vreme cauzele, prin ele însele, n-au cum solicita oratorie şi elocinţă?

Asist la un penibil proces de partaj. Divorţata, lucrătoare la un abator de păsări, unde, probabil, vreme de opt ceasuri jumuleşte aceeaşi găină la puterea n; dumnealui, zidar lângă Madrid, n-a catadixit să dea curs citaţiei, dar trimite o lungă listă de bunuri revendicate. Drept pentru care începe interogatoriul: 70 de pari de fier la gard. „Îi am de la mama.” Un geam mic. „Era fărmat de tot”. Două lighene din plastic. „Cum să cumpere el lighene?” O răzătoare de fier. „A pus-o primul meu soţ”. Patru găleţi…trei oale… 30 de farfurii… 24 de linguri… Sunt interogaţi martorii: ce ştiţi despre cele 24 de linguri? „Păi… am mâncat cu ele.” Cine şi când le-a cumpărat? „Ştie bunul Dumnezeu”. Soluţia descinde din lege: apelarea la expertul ce va stabili exact câte linguri a achiziţionat soţia, în timpul şi în afara căsătoriei, câte (şi când) consortul. Se anunţă şi costul expertizei: 350 de lei „deschiderea”, că alţi experţi vor trudi pe celelalte domenii - pământ, casă, animale, păsări…O să plătească taxele jumulitoarea de pui, punându-şi la bătaie leafa pe două luni. Recuperare din buzunarul „spaniolului”? Nici o nădejde! Urmează un proces pentru pământ: moştenire, pretenţii, nervi, accese de furie, animaţie în rândul susţinătorilor aciuaţi în fundul sălii. Toţi se ceartă, judecătoarea rabdă. Uimeşte declaraţia unei băbuţe stafidite, care, la întrebarea „ce pretenţii aveţi?”, răspunde total neaşteptat: „Nici una. Nu-mi trebe”. După care, explică: are 76 de ani. Nu poate lucra cele 5 hectare, la Asociaţie nu i le primeşte, copiii nu vor, în ruptul capului, să se întoarcă la ţară.

Pământul pentru se omorau românii în cărţile lui Rebreanu, nu mai este dorit:

- Nu-mi trebe…

Şi tot legea e de vină – dar asta-i altă poveste.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului 24 linguri noi.

Comentarii