Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
După părerea noastră, materialismul reprezintă acea concepţie a omului despre viaţă, care pune accentul doar pe dimensiunile ei materiale, biologice sau trupeşti şi care neagă explicit sau implicit existenţa sufletului şi a transcendentului. Omul materialist crede în orice, cum ar fi în bani, putere sau dominaţie, succes, glorie ori prestigiu, dar nu şi în Dumnezeu. El este în general, fie ateu, fie un credincios formalist ori chiar ipocrit.
Credem că este interesant de analizat cu cât materialism au fost impregnate toate filosofiile umaniste din ultimele veacuri, aşa-zis moderne. Amintim astfel, în special pragmatismul, utilitarismul, existenţialismul, evoluţionismul, materialismul dialectic şi istoric promovat de comunism şi mai ales materialismul societăţii de consum din perioada contemporană.
Omul secularizat
Se ştie că mulţi filosofi, începând din antichitate cu Epicur (care identifica drept scop al omului căutarea plăcerii) au îmbrăţişat teza potrivit căreia utilul sau ceea ce ne poate aduce maximum de fericire trebuie să fie principiul suprem al acţiunilor noastre. Putem aminti astfel şi pe Thomas Hobbes, Helvetius, Jeremy Bentham, John Locke şi J.J. Rousseau.
Astăzi, utilitarismul a îmbrăcat forma adecvată vremurilor noastre moderne, adică aceea a materialismului societăţii de consum. Această formă de materialism care se bazează pe încurajarea şi întreţinerea permanentă a nevoii omului de a consuma noi şi noi produse, găsindu-şi în această îndeletnicire plăcere şi fericire, este exclusivistă şi reduce până la anulare necesitatea moralei creştine şi dorinţa omului de comuniune cu Dumnezeu, Creatorul său şi al întregului univers. Acest consumerism impus de globalizarea actuală promovează un alt tip de om – omul secularizat, adică alipit total faţă de lucrurile pământeşti şi de viaţa aceasta pe care doreşte să o trăiască plenar şi la intensitate maximă.
Sufletul omului tânjeşte după Dumnezeu
Nu ne putem îndoi de faptul că, lumea materială nu poate oferi bucurii şi satisfacţii adevărate. Ea nu poate aduce fericire sufletului, pentru că acesta aspiră permanent la întâlnirea cu Dumnezeu, Cel care i-a dat naştere. De aceea sufletul omului tânjeşte după Dumnezeu, precum copiii orfani după părinţii lor, şi uneori, în cazul sfinţilor, are bucuria de a pregusta încă de aici de pe pământ fericirea deplină, duhovnicească, care există în împărăţia cerească.
Dacă vom contempla lucrările lui Dumnezeu, existente pretutindeni, uimitoare prin complexitate, diversitate şi perfecţiune, vom înţelege că adevărata fericire este cea duhovnicească, cea legată de credinţa vie şi trăitoare în Dumnezeu; în respectul, comuniunea şi dragostea noastră faţă de cei din jur; în naşterea, creşterea şi educarea copiilor noştri. Iar fericirea poate cea mai mare este aceea de a ne jertfi, asemenea Mântuitorului pentru semenii noştri.
,,Nimeni nu poate să slujească la doi domni”
Prin urmare, este de neînţeles cum pot unii să-şi găsească fericirea în bani sau bunuri materiale. În Noul Testament, se vorbeşte la un moment dat de mamona sau duhul satanic. Însuşi Fiul lui Dumnezeu ne spune: ,,Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.’’ Iar mai departe, zice Domnul: ,,De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? […] Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.’’ (Matei, 6, 24-33)
Observăm cât de important este sufletul omului şi că trebuie să lepădăm din grijile noastre lumeşti. Desigur, nu vom neglija total trupul sau nu vom alunga orice grijă faţă de noi înşine sau faţă de alţii. Accentul însă trebuie să cadă pe viaţa noastră spirituală şi pe datoriile pe care le avem faţă de Dumnezeu şi semenii noştri. Pentru a nu aluneca pe panta materialismului, individualismului şi egoismului, care este iubirea luciferică de sine.
Atentat la viaţa spirituală
Au rămas absolut memorabile cuvintele filosofului sau gânditorului creştin Petre Ţuţea. Iată ce ne spune la un moment dat: ,,Eu când discut cu un ateu, e ca şi cum aş discuta cu uşa. Între un credincios şi un necredincios nu există nici o legătură. Acela e mort, sufleteşte mort, iar celălalt e viu şi între un viu şi un mort nu există nici o legătură. Credinciosul creştin e viu. Ateii şi materialiştii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă. Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba. […] Comuniştii au vrut să ne facă fericiţi cu forţa: bă, să fiţi fericiţi, că vă ia mama dracului! Adică să mănânci bine, să bei bine, să dormi bine şi la loc comanda!’’
Iată de ce trebuie să condamnăm cu hotărâre materialismul. Pentru că este un atentat la viaţa spirituală, care ne aduce fericirea. Omul materialist îşi îndepărtează semenii prin iubirea banului şi goana după bani. El nu mai învaţă, nu mai citeşte, nu mai ajută pe nimeni, nu mai poate iubi pe cineva, ajunge să se creadă adeseori un dumnezeu aici pe pământ. Îşi cultivă patimile, viciile, obsesia banului şi averii, gloria deşartă şi carierismul.
Într-o carte intitulată ,,Credinţa ortodoxă’’ scrie: ,,Iubirea de argint este pofta neînfrânată după bunurile pământeşti, considerând câştigarea lor drept scopul principal al vieţii. Ea se arată, pe de o parte, prin strădania de a păstra cu îndărătnicie cele adunate, adică prin zgârcenie. Păcatul acesta se împotriveşte dreptăţii şi îndurării, aducând mari pagube semenilor noştri. Iar Sf. Ap. Pavel ne spune că: 'Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei care au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri' (I Tim. 6, 10)!”
Virusul materialismului
Omul materialist vede în bani şi bunuri un scop în sine. Dar banul n-a fost conceput astfel iniţial. Nu spunem că nu este folositor dar trebuie să ne păstrăm noi înşine măsura şi distanţa faţă de el. Ori, etica protestantă a multor secte leagă succesul şi virtutea de bani! Adică, dacă ai bani eşti în graţiile lui Dumnezeu iar dacă nu îi ai eşti un mare păcătos! Cu alte cuvinte, sărăcia este văzută ca o pedeapsă, o povară, o ruşine şi o urmare directă a păcatelor săvârşite…
Însă acelaşi Petre Ţuţea, reproducând cuvintele unui preot bătrân, spune: ,,Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantităţi şi te mişti în sus binefăcător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie şi prin toate imperfecţiile legate de orgoliu şi de pofta de stăpân.’’
Oricât de banală li s-ar părea unora afirmaţia, lumea contemporană este realmente grav bolnavă. Boala este una sufletească şi ea avansează rapid către cancer. Lumea de astăzi este infectată de VIRUSUL MATERIALISMULUI, microb care ne ucide lent sufletul şi trupul de care este legat, condamnându-l prin căutarea plăcerilor şi bunurilor pământeşti la osânda veşnică a muncilor şi durerilor Iadului. Iar singurul antidot al acestei maladii este ÎNTOARCEREA LA DUMNEZEU ŞI LA BISERICA SA – ORTODOXIA.
Materialismul duce la distrugere?
Materialismul satanic în esenţa lui, este aşadar cel care conduce această lume spre autodistrugere şi moarte spirituală. Omul materialist se sinucide lent şi devine un om mort sufleteşte, un om mortificat şi împietrit. El nu mai are sentimente. Are doar o voinţă mai puternică şi o raţiune proprie bolnavă. Nu întâmplător unii autori au pomenit de sintagma ,,morţii vii’’. Pentru că, deşi vii, oamenii materialişti sunt cu adevărat morţi în ceea ce priveşte spiritul. În timp ce creştinii, sunt dimpotrivă asemenea lumânărilor care ard şi luminează, îndepărtând tot întunericul din jur, prin flacăra credinţei lor adevărate în Dumnezeu.
(Radu Iacoboaie)
