Găsim consemnat în Evanghelia după Matei, că la un moment dat, Hristos stătea şi privea mulţimile cum aruncau bani în cutia darurilor, socotindu-le parcă mărimea jertfei. Şi venea fiecare şi punea după cum putea, alţii mai mult iar alţii mai puţin. Şi erau mulţi, dintre cei bogaţi, care aruncau mult. Dar a pus şi o văduvă doi bani şi balanţa lui Hristos a înclinat mai mult decât multul celor bogaţi. Cu doar doi bani, văduva a fost fericită de Hristos pentru jertfa ei. Ea dăduse tot ce avea, cei doi bani ai săi, atât de puţin totuşi, dar care, pentru ea, însemnau totul.

 

Smerenia

Prin simplitatea ei, această întâmplare ne este pilduitoare şi nouă celor de azi, în dorinţa noastră de a ne jertfi pentru Hristos. Pentru cei mai puţin râvnitori dintre noi, banul văduvei ne este spre îndulcire, gândindu-ne că Hristos a primit şi puţinul văduvei, ba chiar l-a considerat mai mult decât obolul bogaţilor. Şi ne gândim că, jertfind puţin, puţin vom primi, fără doar şi poate, măcar cel din urmă loc din rai, că s-o afla şi pentru noi ceva, aceia care nu am dorit niciodată prea mult, care din prea multă “smerenie” ne-am socotit “nevrednici” de o chemare aşa de mare şi am preferat să-i dăm lui Dumnezeu doar puţin, cât să-L facem să creadă că nu L-am uitat cu totul. Acestea sunt sufletele mărunte, care, în micimea lor, aruncă în cutia darurilor întotdeauna puţin, indiferent de cât de mult au. Şi ne invocăm neputinţele, ne scoatem la iveală multele griji care ne copleşesc, trebuinţele prea mari pentru traiul cotidian, şi ridicăm inocenţi umerii cu gândul la puţinul văduvei, că poate Dumnezeu ne va înţelege, şi va cântări cu balanţa milei “umila” noastră jertfă.

 

Jertfa

Pentru alţii dintre noi, aprinşi de păruta râvnă, banul văduvei ne cheamă la jertfa totală. Ne zicem că doar jertfind totul, putem primi totul, precum văduva care a pus în cutie întreaga sa avere. Şi pornim cu sârg pe drumul greu al nevoinţei, cu încredinţarea că golirea noastră va fi umplută numaidecât de preaplinul dumnezeiesc. Un calcul scurt, făcut la rece, ca şi contabilul care este sigur pe dubla înregistrare. Ne prindem într-un târg care nu poate fi decât în avantajul nostru. Şi începem să ne jertfim, din ce în ce mai mult, pentru a ajunge în grabă la golirea deplină, condiţie pentru umplerea imediată. Conştienţi de măreţia propriilor fapte, închişi în tipic şi cu inima rece, ne “ostenim” în postiri aspre, rugăciuni îndelungi, odihne aţipite, milostenii nemăsurate, fără socoteală, cu ambele mâini, ne “smerim” în tăceri forţate şi lacrimi chinuite... o jertfă prea mare pentru o cutie a darurilor atât de mică. Aceştia sunt orgolioşii, sufletele umplute de sine care aşteaptă nerăbdători ca jertfa lor să le fie imediat primită şi răsplătită.

 

Profunzimea sufletului

Că doar dacă ei au jertfit totul, nici Dumnezeu nu le va putea da mai puţin. Şi ne jertfim cu pumnii strânşi şi degetele încleştate, cu privirea înfrigurată, silindu-ne firea peste măsură, întocmai ca bietul călugăr Ferapont din “Fraţii Karamazov”. Dar ajungem în cele din urmă la sărăcire, la deznădejde, la golire împietrită, la anormalitate. Şi primii şi cei din urmă îşi consumă jertfele la vedere. Primii prin absenţă, iar ceilalţi prin prezenţă. Primii se scuză mereu, ba de una, ba de alta, se retrag alunecoşi precum peştele din orice implicare, din orice le-ar zdruncina câtuşi de puţin confortul lor lăuntric şi în monotonia lor îşi văd doar de propriile interese, lui Dumnezeu aducându-I din când în când câte ceva, destul de vag şi nedirecţionat. Ceilalţi sunt oarecum zgomotoşi. Ai o problemă, dau buzna lângă tine să te ajute; te uiţi în dreapta, mâna lor întinsă făcând milostenie abia aşteaptă să fie văzută; prin uşa lăsată întredeschisă, îi vezi cu mâinile întinse la rugăciune; pui masa, te refuză politicos: “numai ce au mâncat”; intri în biserică, trebuie să-i sari că doar sunt “nevrednici”...

Sunt şi alţii, mult mai puţini din păcate, care împacă cu înţelepciune prea puţinul primilor cu prea multul celorlalţi. Orientaţi spre interior, spre profunzimile sufletului, jertfa lor se consumă înlăuntru, nevăzut, în taina inimii lor. Niciodată nu le vezi lupta, ci cu discreţie trec pe lângă tine, ca şi văduva, neobservaţi. Sunt cei angajaţi în lupta duhovnicească, cunoscând lungimea şi asprimea ei, căutând să biruiască totdeauna uneltirile vrăjmaşului. Pentru că ştiu că diavolul, cu masca de mare negustor de promisiuni, nu-ţi cere nciodată prea mult. Totul este foarte ieftin.

 

Cu puţin, câştigi

Pentru puţinul tău ai atât de mult de câştigat. Alături de cele pe care cu bună seamă le-ai făcut pentru Dumnezeu, vrăjmaşul nu-ţi cere pentru sine decât o clipă. Doar un minut de somn în plus, doar o lingură de mâncare mai mult, doar un cuvânt de răzbunare, doar o rugăciune rostită în grabă, doar o metanie mai puţin. Şi pentru atât de puţin îţi promite că oboseala ta se sfârşeşte ca prin minune, trupul ostenit ţi se reface, dreptatea se restabileşte şi timpul de care dispui se lungeşte.

Aceşti nevoitori ştiu că în şoapta ispititoare a diavolului există un moment în care ceva, aparent atât de mic şi neimportant capătă o valoare foarte mare. Iar aceştia nu jertfesc decât foarte puţin. La vedere şi ei mănâncă, şi ei beau vin, şi ei râd şi glumesc, şi dorm şi fac toate cele pe care noi, cei neputincioşi, le vedem mult prea normale. Dar lupta lor nu este îndreptată decât împotriva a ceea ce este peste măsură, nejertfind decât cei doi bani care pentru o clipă îmbracă forma totului, doar acel puţin care i-ar putea împătimi.

(Sursa: www.geocities.com, Florian Filat)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Banul văduvei.

Comentarii