Culmea vieţii duhovniceşti creştine o constituie, pentru trăirea ortodoxă, unirea cu Dumnezeu, în stare de nepătimire şi smerenie, la capătul rugăciunii desăvârşite. Această unire, care în termeni pozitivi înseamnă dobândirea deplinei asemănări cu Dumnezeu, sfinţenia, are sensul unei depline spiritualizări şi înduhovniciri a fiinţei umane şi înălţarea ei pe cele mai înalte trepte ale desăvârşirii.

 

Smerenia – sursă de înălţare

Însă, chiar şi ajuns pe aceste trepte înalte şi la aceste experienţe de vârf din punct de vedere duhovnicesc, sfântul nu priveşte de sus, din calitate de Dumnezeu prin har sau lucrare lumea şi cele ale sale, ci cu iubire şi în "adânc de smerenie".

Smerenia, această virtute generală, în care se concentrează şi sintetizează toate celelalte virtuţi creştine, întreţine urcuşul neîncetat al creştinului, este sursa lui de tot mai deplina înălţare şi înduhovnicire.

Urcuşul acesta este primejduit de multe ispite şi capcane, este ameninţat permanent cu regresul şi căderea. Actul de mare discernământ, care ne păzeşte de aceste dezechilibrări duhovniceşti şi de cădere, este smerita cugetare. Lipsit de smerenie, orice efort ascetic, oricât de aspru şi spiritual ar fi el, îşi pierde conţinutul său profund şi se depărtează total de scopul adevărat, transformând răsplata în pedeapsă; după cum şi prezenţa şi dobândirea smeritei cugetări înalţă creştinul deasupra puterilor sale fireşti, făcându-l dumnezeu prin participare, după har sau prin lucrare.

 

Smerenia este virtute

Smerenia este privirea noastră şi ochiul nostru critic ce ne face să vedem adevărata valoare a faptelor, gândurilor şi cuvintelor noastre şi, raportându-le la un criteriu profund duhovnicesc, să discernem şi să urmărim ceea ce este superior lor şi tot aşa din desăvârşire în desăvârşire, către desăvârşirea finală - "pătimirea îndumnezeirii".

Smerenia are în trăirea creştină un rol capital. Alături de pocăinţă, ea ne ajută să ne apropiem cu sfială tot mai mult de scopul existenţei noastre: actualizarea chipului lui Dumnezeu din noi în asemănarea deplină cu El. Ea întreţine în noi dorul de culmile existenţei creştine, ne arată calea sau modul împlinirii lui tot mai depline, iar odată atinse aceste culmi, ne păzeşte să nu cădem din ele şi să risipim eforturile noastre.

Smerenia este deci virtutea care ne ajută la dobândirea şi lucrarea virtuţilor, întreţinând în noi dorinţa ostenelii după ele, iar atunci când le-am dobândit, ne ajută să le păstrăm şi ne introduce în universul de taină şi profund al spiritualităţii lor.

 

Împărăteasa virtuţilor

Din aceste motive, Părinţii duhovniceşti, cei care ne-au arătat ca virtutea smereniei, ca de altfel toate celelalte virtuţi sau însuşi procesul desăvârşirii nu are nici un hotar pozitiv, pentru că lucrarea lor nu se termină niciodată, ci are doar o limită negativă - căderea în păcat, sunt cei care, prin învăţătura şi viaţa lor, s-au convins şi vor să ne convingă şi pe noi, spre folos duhovnicesc, de semnificaţia fundamentală în plan spiritual a "sfintei smerenii", aceasta "împărăteasă a virtuţilor".

Dată fiind valoarea acestei virtuţi, precum şi adâncimea învăţăturii dezvoltată de Părinţii autori de scrieri duhovniceşti, cu privire la ea, vom căuta, în cele ce urmează, să punem în contur duhovnicesc câteva din notele ei specifice, aşa cum se desprind ele din antologia filocalică.

(Preot Ioan C. Tesu)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Smerita cugetare, virtute ce nu poate fi umilită de diavoli.

Comentarii