Pagina de carte - Cătălin Mihuleac - „Zece povestiri multilateral dezvoltate”

Să te cruceşti, nu alta! Uite aşa, cam obraznic, şi-a botezat Cătălin Mihuleac cea mai recentă dintre cărţile sale: „Zece povestiri multilateral dezvoltate”.

Calde încă, povestirile au fost lansate pe piaţă în coşul zilnic al Editurii „Cartea Românească”.

Psihoterapie prin proză scurtă

Eu unul, cinstit să fiu, m-am simţit luat oleacă în tărbacă de un aşa titlu. Prea bate şaua să priceapă iapa. Şi-o bate rău. Figurativ. Aluziv. Mă rog, în democraţie, fiecare face după cum îl taie capul, mai ales când este vorba de botezuri şi cumetrii. La prima strigare, ca s-o spun pe şleau, m-a cuprins un soi de indignare proletară, uşor roşiatică. Parţial color. Nu ştiu alţii cum sunt, dar mă surprind adesea nostalgic, când vine vorba de epoca cu pricina.

Pe fond, Cetăţeanul Mihuleac propune şi o terapie a nostalgiei, ba chiar o psihoterapie prin proză scurtă. Tămăduirea vine din reverberarea unor amintiri refulate, a unor speranţe şi deznădejdi mari şi mărunte, de undeva, cândva.

În universul povestirilor lui Mihuleac redescoperim uimiţi întâmplări adevărate, atât de ridicole şi de hilare, încât râdem de ele din toata inima.

Râsul debordant şi irepresibil e vraciul care vindecă rănile istoriei recente ale multora dintre noi. Încă prea recente pentru a ne confrunta relaxaţi şi onest cu noi înşine, cei de atunci şi, totodată, cei de azi.

Povestirile astea au o vrajă-n ele, că-ţi vine să le citeşti pe nerăsuflate

Povestirile astea zece, cum le zice Cetăţeanul Mihuleac, au aşa o vrajă-n ele, că-ţi vine să le citeşti pe nerăsuflate. Mi-e un pic ciudă pe chestia asta. Ca s-o spun de-a dreptul, este riscant să-i răsfoieşti povestirile. Cum începi să citeşti una sau alta dintre ele, cum te pomeneşti gata s-o înfuleci toată, cu praf în ochi cu tot. Chiar şi cu obrazul bătut, ca să zic aşa, nu-ţi vine să mai laşi cartea din mână.

Acei cetăţeni ai patriei, mai copţi la leat, care au primit în plin anii glorioşi vor regăsi spontan ambianţa şi personajele tipice ale epocii. Naşul de pe tren sau chelnerul de vagon-restaurant, de pildă, personaje atât de copleşitoare prin importanţa lor sociala în epoca de aur, par atât de vii şi familiari, că-ţi vine să le vorbeşti. Să-i atingi. Pe atunci, ar fi fost greu să faci aşa ceva. Greu să ajungi în anturajul lor, să fii familiar cu ei. Nici de sus nu se uitau la oricine.

Galeria personajelor împricinatei epoci este luxuriantă

Cât despre un director de combinat de creştere a porcilor,...ce să mai vorbim?!  În plină foamete multilateral dezvoltată, era un personaj intangibil. Un zeu în Olimp. Pe lângă el, un profesoraş universitar onest părea doar un pigmeu umil. Galeria personajelor împricinatei epoci este însă luxuriantă. Un grănicer, studinte în drept, la seral şi călcat în tocuri de nevastă, torturează fugarii spre Occident, prinşi pe frontieră. Un fotbalist, adorat de un întreg şeptel de gâsculiţe, escrochează pe oricine-i iese-n cale cu deodorante contrafăcute. Pe faţă, un Recitator de Versuri Omagialeîşi adoră Cârmaciul Suprem. În acelaşi timp, pe la spate, în jurnalul său intim, îi dedică pamflete perfide Cârmaciului. Ce răsfăţat al epocii! Şi, Doamne!, ce tragic destin când a fost prins cu şoalda!

După cum povesteşte însuşi Cetăţeanul Mihuleac

După prăbuşirea Epocii de aur, prea multe şi cornute personaje, care pendulaseră între lingău şi dizident, au contrafăcut atât de confuza şi friabila graniţă dintre bun şi rău. Ei nu s-au lustrat nici măcar în sinele lor. Ba chiar se şi pretind eroi.

Mai era şi frumoasa studentă turnătoare. Un fel de Marilyn Monroe a Facultăţii de Geologie, care-şi vindea amanţii la Securitate. Fiică a unui mare mahăr, prins cu o uriaşă delapidare, sărmana fată lupta şi ea cu echipamentul din dotare pentru salvarea tatălui de la umilinţă şi decădere. În ultima instanţă, putea fi şi ea un mare caracter. Preacurvea cu înalta binecuvântare părintească şi cu oblăduirea unui decan, profesor doctor colonel, după cum povesteşte însuşi Cetăţeanul Mihuleac. E drept, cu un umor ceva mai trist. Sa auzim de bine!

(Sursa: „Ziarul de Iaşi”)