Mircea Radu IACOBAN

Ce ne oferă, înainte de toate, cartea lui N. Barbu „Semnul cumpenei”? O nesfârşită galerie de personaje din dramaturgia naţională şi universală: 140 de premiere comentate la amănunt, mii de eroi înfiripaţi din vorbă, lumină, mişcare, sunet şi, mai ales, din trudă actoricească şi regizorală. 30 de portrete ale unor „actori care au fost” şi a căror amintire abia mai pâlpâie azi. Sinteze ce analizează meticulos stagiunile Naţionalului. Interviuri cu personalităţi ce au onorat lumea mirifică a scenei. Citită de un ochi avizat, cartea dezvăluie şi avatarurile cronicii dramatice într-un lung răstimp contorsionat, în care şi destinele teatrelor şi cele ale slujitorilor scenei aveau să întărească spusa cronicarului potrivit căreia ieri, azi şi totdeauna, oamenii s-au aflat sub vremi. Concluzia concluziilor fiind încurajatoare: arta adevărată biruie vicisitudinile conjuncturilor. N. Barbu n-a fost un mare teoretician al teatrului, ci un observator atent şi exigent al fenomenului; datorită strădaniei lui dispunem acum de informaţie avizată, altfel de negăsit. Cine să-şi mai amintească de „Faust”-ul lui Maican din 1942, ori de întâia reprezentare a lui Brecht în România („Mutter Courage”, 1958)? Utile şi revelatoare sunt notaţiile cronicarului până-n ultimul său ceas, fiindcă Naţionalul ieşean încă n-a tipărit (cum au făcut clujenii) o carte-martor în care să poată fi urmărită traiectoria instituţiei barem în veacul XX, dacă nu de la începutul începuturilor. Titlul culegerii, „Semnul cumpenei” sugerează conduita cronicarului N. Barbu, al cărui condei înainte de orice corect, a căutat să păstreze totdeauna echilibrul şi echidistanţa. Scriitura lui avea să se descuameze repede de poncifele anilor ’50 şi, după un scurt interludiu în care s-a conformat comandamentelor, scriind „Dl. Şarl, în interpretarea tov. Remus Ionaşcu şi tov. V. Burlacu, în rolul Leonaş” şi-a permis să emită rezervele cuvenite nu numai vizavi de creaţiile „tovarăşilor” autohtoni, ci - primejdie mare! – chiar la adresa măreţei dramaturgii sovietice. Nu-i vorbă, la începuturi face şi compromisuri, lumeşte explicabile. Barbu lucra la „Iaşul literar”, revistă a Uniunii Scriitorilor, condusă de intangibilul Beniuc. Dacă nu scria deloc despre morocănosul spectacol sută la sută fals cu piesa „În Valea Cucului” (am fost la premiera din 1960) ori dacă, Doamne fereşte,  scria de rău, Barbu îşi periclita postul în presă, şi aşa greu de menţinut pentru un ne-membru de partid. Atunci, după o afirmaţie asigurătoare (piesa „se înscrie ca o izbândă a dramaturgiei noi, socialiste”) începe să aşeze rezervă după rezervă, toate drapate în aprecieri... favorabile: „nu-i vorba despre o piesă despre ţărani, ci de una care să corespundă în mare măsură receptivităţii ţăranilor”. Iar când afirmă ritos că Beniuc „n-a creat ţărani de operetă”, contextul ne îmbie să citim... exact pe dos. Unui alt eşec dramaturgic, „Prietena mea Pix”,de V.Em. Galan, îi găseşte marele merit în aceea că „tăieturile din text au fost făcute meşteşugit”. Când n-are a ţine seama de ostreţele amiciţiei colegiale şi după ce, în plină şi rodnică maturitate, s-a eliberat, cât era cu putinţă, de servituţile „comandamentelor”, N. Barbu devine cronicarul respectat, peste ale cărui judecăţi de valoare era greu de trecut. Chiar dacă s-a arătat mai prudent (nu reticent) faţă de valul înnoirilor regizorale, o făcea în temeiul respectului pentru text şi arta actorului. Actori pe care i-a iubit şi cărora le-a creionat portrete  unice, asupra unora revenind în timp, în consonanţă cu noile acumulări scenice din cariera celui astfel omagiat. Deosebit de utilă această carte, exemplar îngrijită de Sorina Bălănescu, autoarea unui aparat critic minuţios, exact şi necesar.

Către sfârşitul toamnei lui 1984, am primit un telefon de la sora lui N. Barbu;

- Vă rog, veniţi. A murit Nicolae.

Credeam că suferinţa cardiacă de care-mi vorba cu o anume jenă şi mai mult în şoaptă, e-o alintare ipohondră. Greşeam. În cămăruţa de bloc, N. Barbu, încolăcit pe canapea, părea o mână de om. Încă avea ochii deschişi. Ochii care au văzut mai bine de patru decenii, spectacolul lumii răsfrânt în lumea spectacolelor.