Laleaua pestriță sau „Floarea de șah”, minunea din Pădurea Zamostea-Luncă

O floare rară, considerată monument al naturii, laleaua pestriță, înflorită în această perioadă a anului, se găsește la doar 40 de km de municipiul Suceava, în Rezervația naturală Pădurea Zamostea-Luncă.

Covoare de flori intens colorate, în variante multiple de purpuriu sau de roșu spre purpuriu, pe un fundal de un verde intens, presărat uneori cu floricele galbene sau dantelate flori albe, îi întâmpină pe curioșii dornici să descopere frumusețile naturii, fermecându-le privirile și sufletele.

“Vedeta” acestui încântător colț de natură, arie protejată de interes național, cu o suprafață de 107,6 hectare, îngrijită de Direcția Silvică Suceava, prin Ocolul Silvic Adâncata, este laleaua pestriță, denumită științific “Fritillaria meleagris”.

Asta deoarece Pădurea Zamostea-Luncă este unul dintre puținele locuri din România și chiar din Europa unde laleaua pestriță, aflată pe lista plantelor pe cale de dispariție, crește în stare naturală.

Fritillaria meleagris se dezvoltă doar în zone sălbatice, atinse mai rar de civilizație, iar umiditatea joacă un rol extrem de important în dezvoltarea lor.

Floarea plantei, care poate fi admirată în lunile martie-aprilie, uneori chiar până în luna mai, are un motiv cadrilat (pestriț), prezentându-se în variante multiple de purpuriu sau, uneori, de roșu spre purpuriu. Câteodată florile sunt complet albe. Inflorescența se ridică până la 40 de cm deasupra solului, iar bulbul plantei conține alcaloizi otrăvitori.

O altă denumire a lalelei pestrițe este „Floarea de șah” deoarece pe delicatele sale petale colorate pare să aibă desenate careurile de pe o tablă de șah.

Chiar numele științific, Fritillaria, provine din latinescul fritillus, care semnifică „cutie cu zaruri,” referindu-se la împestrițarea petalelor florilor.

Pentru frumusețea ei și deoarece este considerată simbol al dragostei și prieteniei, a fost culeasă abuziv, încât în unele zone a ajuns pe cale de dispariție. Tocmai de aceea laleaua pestriță este o specie introdusă în Cartea Roșie a Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii și a Resurselor sale, fiind ocrotită de lege.

Laleaua – curiozități istorice

• Numele de lalea (tulip) vine de la cuvântul persan “dulband” adică „turban”.
• În secolul XVI, sultanul Persiei își arăta afecțiunea față de aleasa inimii sale dăruindu-i lalele de un roșu aprins, simbolizând flacăra neostoită a iubirii sale.
• Lalelele cresc în Turcia de multă vreme, dar abia la jumătatea secolului al XVI-lea au ajuns în Europa, prin intermediul ambasadorilor olandezi.
• Pe timpul Sultanului Ahmet (1703-1730), cultivarea ori vânzarea lalelei în afara Istanbulului era considerată crimă și se pedepsea cu exilul. Laleaua avea pe atunci valoarea ei în aur.
• Începând cu anul 1700, în Istanbul se ține Festivalul Lalelelor, ce are loc, an de an, între 10-20 aprilie.
• În  Europa, Olanda a fost cel mai mare cultivator și furnizor de lalele timp de sute de ani. Lalelele deveniseră în această țară un însemn al celor bogați întrucât numai aceștia își permiteau să le cumpere. Datorită prețului ei mare, laleaua era supranumită "pocalul de aur".
• Tot în Olanda, laleaua a devenit o adevărată "monedă de schimb", valoarea ei fiind cotată asemeni acțiunilor. De altfel, se crede ca termenul "bursa" provine din acele vremuri, întrucât cei care speculau "piața lalelelor" se întruneau de obicei în casa familiei nobile van Bourse.

Legenda Lalelei pestrițe - “Floarea de șah”

Demult, într-o țară îndepărtată, la curtea Șahului Persiei, trăia un demnitar isteț, angajat ca vistiernic. Acesta aduse cu el și pe nepoata sa Daria, orfană de ambii părinți, pe care el o creștea. Daria avea în grijă grădina palatului, ajutată de câteva fete. Toate purtau rochii pestrițe (adică pe fond negru sau violaceu cu puncte mari albe), acesta fiind obiceiul locului pentru îmbrăcămintea fecioarelor de la Curte. Dintre toate, Daria era cea mai frumoasă, cea mai bună și cea mai inteligentă.

În grădina palatului creșteau cele mai alese soiuri de lalele, una mai mândră decât alta, în forme și culori încântătoare, cu nuanțe delicate. Daria avea o adevărată pasiune pentru flori și le iubea nespus. Într-o noapte a visat că era în grădină, uda lalelele și se desfăta privindu-le - era ca un măiestrit covor multicolor, de nenumărate nuanțe de roșu, violet, galben și alb. Dar iată că pe alee venea spre ea o tânără mlădioasă, îmbrăcată într-o rochie alb liliachiu, care îi ceru câteva flori să le ducă mamei ei, care era bolnavă.

"Vă dau prea bucuroasă din tot ce am aici, dar doresc să-mi aduceți o lalea pestriță pe care mult o doresc!" I-a cules apoi tinerei fete un buchet din toate florile minunate din grădină, iar aceasta a plecat promițându-i floarea dorită. Și nu după mult timp, printre lalelele din grădină a apărut o lalea pestriță. Îngrijită atent, aceasta s-a înmulțit și era oferită în dar înalților demnitari veniți din țări străine.

Cam în același timp, unchiul Dariei, un pasionat matematician, a inventat "jocul de șah", cu gândul să alunge plictiseala care adesea îl cuprindea pe Marele Șah. Pe o tabliță de lemn, împărțită în 64 de pătrate albe şi negre, alternativ, cu figurine făcute din lemn (rege, regină, luptători, cai) tot în două culori, ca un fel de armată în două tabere, care se luptă între ele, era atacat regele prin mutarea figurilor, până când regele unei tabere era scos din luptă, ceea ce însemna că acea tabără era învinsă - pierdea bătălia.

Mult s-a minunat Marele Șah de această invenție care era un joc distractiv, ca o gimnastică a minții, menit să dezvolte în om sentimente alese: răbdare, voință și corectitudine. Când unchiul Dariei a dus Șahului jocul inventat de el, Daria s-a înfățișat și ea cu floarea pe care a numit-o "Floare de șah" (laleaua pestriță).

Drept mulțumire, Șahul i-a luat pe Daria și pe unchiul ei în călătoria pe care a făcut-o în Egipt. Printre însoțitori mai era un tânăr prinț, isteț - Ramiro, originar din Odessa. În timpul călătoriei prin Egipt, tânărul, atras de frumusețea Dariei, s-a oferit să o însoțească prin oraș, să viziteze Bazarul cu o mulțime de sculpturi din fildeș, vase antice, podoabe și argintării.

Apoi, au plecat cu toții călare pe cămile și măgari să vadă renumitele piramide și Sfinxul. La întoarcere, Daria și-a adus câteva obiecte din fildeș și un vas cu licurici. Aceștia erau adunați în pungulițe dintr-un voal foarte subțire, ca să fie folosiţi ca o podoabă strălucitoare în păr, în loc de bijuterii. La întoarcere, Ramiro, Daria și unchiul ei au făcut o vizită părinților lui, cerându-le consimțământul ca tinerii să se căsătorească.

S-a decis și data căsătoriei, deși mama vitrega a lui Ramiro era împotrivă, pentru că voia să-și mărite nepoata cu prințul. În cele din urmă căsătoria a avut loc, fiind prilej de mare bucurie, iar la nuntă mireasa a purtat în părul ei negru și lucios ca abanosul podoabe aduse din Egipt (punguțe cu licurici "cucuio") strălucitori ca nişte steluțe, spre încântarea tuturor.

Numai mama vitregă era mânioasă și a tocmit un om rău care să-i urmărească pe tinerii căsătoriți în călătoria de nuntă, pe care au făcut-o până pe meleagurile noastre strămoșești. Acest om viclean era plătit să ia viața frumoasei mirese, pe care avea de gând s-o îmbrâncească în apele învolburate ale Mării Negre. Doar că Ramiro, care o ținea strâns de braț, a salvat-o.

Umblă vorba prin poveste că zeița Junona, protectoarea tinerilor căsătoriți, l-a lovit pe dușman peste ochi cu un bici fermecat, căzând el și înecându-se în valuri. Mulțumind cerului, mirele şi mireasa au ajuns pe meleagurile noastre, despre care auziseră cât sunt de frumoase, și au cutreierat țara pe un cal năzdrăvan, iar din loc în loc se opreau și semănau aleasa floare adusă ca simbol al prieteniei - laleaua pestriță. Tinerii căsătoriți au devenit astfel nemuritori prin florile care s-au răspândit în ținuturile noastre și ne aduc bucuria în suflet, privindu-le cu încântare.