Mircea Radu IACOBAN

Mărturisesc un interes deosebit pentru emigrația românească transoceanică de la începutul secolului XX și adun, când aflu surse noi, mărturii din cele mai diverse izvoare. Motivul este simplu: cum am mai scris în această rubrică, bunicul meu din Comăneștii Sucevei a cutezat aventura unei astfel de riscante „desțărări” (Bucovina se afla atunci în Austro-Ungaria) și a ajuns, în 1910 pe țărmul american cu o lădiță și o desagă, îmbrăcat în costum național știind doar ceva carte și câteva cuvinte nemțești deprinse pe la târgurile de la Solca și Rădăuți. Lăsase 11 copii acasă! Ardelenii mai ales, urmați de bucovineni, acuzau asuprirea națională kesaro-crăiască, obligațiile militare și sărăcia endemică; vedeau în continentul american țara făgăduinței, emigrau în grupuri destul de numeroase și, în mai puțin de două decenii s-a înfiripat o diasporă românească despre care astăzi știm mult prea puține. Tentativele oficiale de studiere a unor astfel de realități de-a dreptul  ocultate s-au referit doar la emigrația politică, care nu a avut nicidecum dramatic caracter de masă și s-a înregistrat cu precădere în a doua jumătate a veacului XX. În rest, tăcere. Iorga spunea (1926) că „uităm prea adesea pe aceia care, în dorința de a-și încerca puterile în marile stadii de întrecere a lumii, se află dincolo de ocean.” A trecut un veac, avem un Departament pentru românii de pretutindeni care, firește, trebuie să țină seama întâi de toate că diaspora produce voturi; cine și de ce să-și mai întoarcă gândul la amărâții de acum un secol care au jucat cu impresionant curaj pe cartea emigrării, lăsând în urmă o istorie atât de puțin cercetată? Trei erau principalele încercări pe care trebuiau să le înfrunte: mai întâi traversarea oceanului, urmată de proba dură a integrării și, peste ani, de dramatica întrebare privind întoarcerea în țară sau rămânerea în USA ori Canada. Traversarea oceanului ni se pare azi dacă nu o glumă, oricum, un eveniment dintre cele arondate cotidianului. Într-o carte din deceniul trei al veacului XX („Românii în America”), autorii exclamă: „Când ne gândim că pe acea vreme trecerea Atlanticului nu se făcea doar în șase zile ca acum, ne vom da întrucâtva seama de starea de deprimare în care cădea emigrantul curând după îmbarcare, pentru a ajunge aproape abrutizat în America” Astăzi, oceanul se trece în șase ore, drept pentru care-i tot mai greu de închipuit suferința celor care, precum bunicul Haralambie, au călătorit 11 zile și 11 nopți pe puntea unui amărât de vapor vechi, înghesuit și supraaglomerat. Primea, la îmbarcare, o pătură cu împrumut și gamelă, lingură, cuțit, furculiță, cadou din parte firmei. Costul biletului era prohibitiv, întrucât Compania prelua și obligația returnării călătorului în cazul în care era respins la sosire; fără îndoială că investiția a necesitat vânzarea animalelor de pe lângă casă, ori chiar a ogorului, ceea ce, în lumea satului, echivala cu o adevărată tragedie. În cală, câte trei rânduri de paturi suprapuse și un paravan de scânduri ce despărțea dormitorul femeilor. Chiar Congresul american s-a sesizat în legătură cu mizeria călătoriei, impunând ameliorări care, cu timpul, au devenit efective, apoi  intervenind și competiția concurențială benefică între firmele de transport naval, numai că, la începuturi, cum s-ar zice „pe vremea bunicului”, aproape că funcționa comparația cu vapoarele de sclavi din veacul XVI. Nu s-a prea făcut vorbire despre respingerea și returnarea emigrantului abia debarcat: cei respinși n-o făceau din jenă și orgoliu, companiile maritime din interes. Foarte târziu s-a aflat că pe fiecare vapor călătoreau doi-trei falși emigranți, un soi de detectivi sub acoperire, având  însărcinarea de a trage cu  ochiul la „marfa” propusă Americii, și a trage de limbă călătorii. Ei decideau încă de pe la mijlocul traversării care vor fi cei returnați încă din clipa sosirii. Conta starea sănătății: cei cu suferințe prea grave erau trecuți pe lista neagră, alături de, cum scrie în însărcinările secrete, „dacă a fost vreodată condamnat, dacă-i poligam ori anarhist, dacă crede în răsturnarea prin forță și violență a Guvernului USA, dacă propovăduiește asasinarea funcționarilor publici, distrugerea proprietății.” Nici o șansă pentru epileptici, alcoolici pauperii (adică  n-aveau cei 50 de dolari obligatorii), tuberculoșii, „persoanele imorale”, persoanele care „ar putea constitui o povară publică” etc. etc. Greu de închipuit enorma suferință a românului trimis acasă după ce și-a investit tot ce avea într-o fantasmă, a călătorit zile și săptămâni din satul lui până la portul de îmbarcare și apoi peste ocean: statisticile spun că procentajul unor astfel de „respinși” trecea de 15-20% la fiecare transport. Ce s-a ales din viețile lor?

    Învingători și învinși. Despre primii mai știm câte ceva, despre ceilalți, nimic.