Revizuirea art. 48 alin. 1 din Constituţie este în concordanţă cu jurisprudenţa CEDO

Una din afirmaţiile nereale proferate în spaţiul public este aceea că modificarea adoptată de Camera Deputaţilor cu privire la art. 48 alin 1 din Constituţie ar determina o „încălcare a jurisprudenţei CEDO”.

Definirea constituţională a căsătoriei ca fiind uniunea dintre un bărbat şi o femeie nu numai că nu încalcă jurisprudenţa CEDO, dar asigură chiar respectarea acesteia aşa cum a fost pronunţată în mod constant în sensul recunoaşterii dreptului propriu Statelor Membre de a defini căsătoria. Or acest drept al Statelor de a defini această instituţie include şi posibilitatea statuării ei în acord cu reglementarea dreptului la căsătorie, aşa cum a fost el consacrat în mod expres în:

·                Articolul 12 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cu care începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept;

·                Articolul 9 din Carta drepturilor fundamentale a UE, potrivit cu care dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie sunt garantate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestor drepturi;

În acest sens, explicaţiile cu privire la Carta UE evidenţiază, în legătură cu această dispoziţie, că acest Articol nu interzice şi nici nu poate impune acordarea statutului de căsătorie uniunilor între persoane de acelaşi sex.

·                Articolul 16 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, conform căruia cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul şi femeia, fără nici o restricţie în ce priveşte rasa, naţionalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie. Familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa, pentru rigoare, redăm aspectele relevante reţinute în motivarea deciziilor pronunţate  de Curte de-a lungul timpului:

·                Karner c. Austriei (2003) în care Curtea admite că ocrotirea familiei în sensul tradiţional este un motiv legitim şi întemeiat;

·                Schalk şi Kopf c. Austria (2010) în care Curtea a statuat că autorizarea căsătoriilor între parteneri de acelaşi sex rămâne a fi reglementată prin legi naţionale de Statele Contractante şi că statele nu pot fi obligate să permită căsătoria între persoanele de acelaşi sex;

·                Jürgen Römer c. Freie und Hansestadt Hamburg (2011) în care de asemeni a reţinut ca rămâne în competenţa Statelor Membre legislaţia referitoare la statutul marital al persoanelor;

·                Chapin şi Charpentier c. Franţa (2016) în care din nou a fost recunoscut dreptul Statelor Membre în a statua asupra relaţiilor dintre persoanele de acelaşi sex şi a diferenţelor referitoare la drepturile şi obligaţiile care izvorăsc din căsătorie.

În mod similar, Curtea de Justiţie Europeană a statuat în 24 noiembrie 2016 faptul că Statele Membre sunt libere să legifereze sau nu căsătoria între persoane de acelaşi sex  în baza aceluiaşi principiu esenţial că Statele sunt cele care au competenţa de a defini şi de a reglementa căsătoria.

În concluzie, nici convenţiile menţionate şi nici jurisprudenţa CEDO nu obligă Statul român să definească într-un anumit fel căsătoria, ci dimpotrivă, acestea garantează că reglementarea acestei instituţii pe de o parte rămâne a fi făcută la nivel naţional, potrivit tradiţiilor, obiceiurilor şi civilizaţiei acelui stat, iar pe de altă parte,  aparţine domeniului intern de reglementare în baza suveranităţii, a marjei de apreciere a statelor şi a competenţei naţionale.

Tocmai de aceea există ţări precum Germania, Slovenia, Croaţia, Ungaria, Polonia şi altele care nu au, nici în prezent, recunoscute căsătoriile între persoane de acelaşi sex.

Referitor la jurisprudenţa CEDO, sunt des invocate cazurile Greciei şi Italiei. Situaţia acestor ţări este diferită de subiectul modificării definiţiei constituţionale a căsătoriei din România. În cauzele Oliari c. Italia şi Vallianatos c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut de analizat situaţia parteneriatelor civile, nu a căsătoriei, şi a decis că Italia şi Grecia au acţionat discriminatoriu faţă de cuplurile formate din persoane de acelaşi sex atât timp cât în cazul Italiei exista voinţa unei majorităţi populare certe pentru recunoaşterea şi protecţia respectivelor cupluri (para. 181), iar în cazul Greciei, erau recunoscute de legiuitorul naţional parteneriatele civile, dar numai între persoane de sex diferit. Această circumstanţă specială nu există însă în cazul României. Ceea ce a dispus Curtea în cauzele sus menţionate era, de altfel, reglementat în Recomandarea (2010) 5 unde era prevăzut faptul că, dacă legislaţia naţională recunoaşte parteneriatul civil, acesta trebuie să se aplice şi persoanelor de acelaşi sex.

Mai mult decât atât, ceea ce este extrem de important este faptul că, în mod constant cu practica sa de-a lungul timpului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reiterează faptul că raţionamentul referitor la parteneriatul civil nu se aplică, mutatis mutandis, căsătoriei.

Concluzionând, se poate observa că absolut toate argumentele juridice arătate mai sus înlătură susţinerea că modificarea art. 48 alin. 1 din Constituţie ar determina încălcarea altor drepturi fundamentale ori a jurisprudenţei CEDO în materia vieţii de familie.

Av. Ana – Corina Săcrieru