Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Avea 19 ani când a fost încarcerat în Penitenciarul de maximă siguranţă Botoşani, pentru o crimă terifiantă. Omorâse doi oameni, soţ şi soţie.
Au trecut mai bine de şapte ani de atunci, iar tânărul condamnat la nu mai puţin de 30 de ani de închisoare şi-a descoperit vocaţia de a scrie poezii în spatele gratiilor şi a sârmei ghimpate.
Deţinutul condamnat pentru omor deosebit de grav îşi petrecere mare parte din timp în biblioteca penitenciarului şi scrie poezii. Spre sfârşitul anului 2006, şi-a lansat, de altfel, şi prima sa carte de versuri, „Luminozitatea Umbrei”.
Aceasta este, pe scurt, povestea lui Cătălin Ifrim, un tânăr în vârstă de 26 de ani, din municipiul Vatra Dornei.
De la furt, la dublu asasinat
Povestea tristă a vieţii lui Cătălin începe în vara anului 2000, atunci când a fost trimis în judecată pentru un furt din locuinţa a doi vecini de-ai săi, Georg şi Domnica Schuster, doi pensionari în vârstă de 61 de ani. Gândindu-se că nu va scăpa de închisoare, dorneanul s-a gândit să fugă din ţară. Pentru acest lucru, însă, avea nevoie de bani, aşa că, pentru a-şi duce planul la îndeplinire, s-a decis să mai facă o „vizită” la vila soţilor Schuster.
Cei doi vecini ai săi stăteau când în Germania, când în România, lucru pe care Cătălin Ifrim îl ştia, mai ales că îi ajutase pe cei doi în mai multe rânduri la treburile gospodăreşti.
Cum nu-i mai văzuse pe soţii Schuster de ceva vreme, tânărul a bănuit că aceştia sunt plecaţi în Germania, motiv pentru care luat legătura cu un amic de-al său (Ciprian Romeo Ioan, 19 ani, tot din Vatra Dornei) şi s-a înţeles cu acesta să spargă locuinţa celor doi pensionari.
„Am venit să furăm şi o simplă infracţiune de furt s-a transformat într-o groaznică crimă.
M-am hotărât cu un prieten să intru în casa a doi cetăţeni străini, să sustragem bunuri... ştiam că nu sunt acasă. Am fost surprinşi în timp ce cotrobăiam prin imobil şi acolo s-a întâmplat totul, în câteva secunde. Cam o parte din viaţa mea a rămas acolo. Nu ştiam că pot ajunge atât de departe, nici acum nu realizez exact ce a fost în mintea mea”, mărturiseşte cu lacrimi în ochi tânărul, la mai bine de şapte ani şi jumătate de la acea terifiantă faptă.
„M-am speriat şi eu de mine, şi familia mea şi cei care m-au cunoscut”
8 iulie 2000. Ştiind că vila soţilor Schuster e asigurată cu camere video, cei doi tineri au tăiat un fes în două, pentru a-şi acoperi feţele. Şi-au luat cu ei şi o rangă şi un cuţit, precum şi o pereche de mănuşi de cauciuc (tip chirurgical), pentru a nu lăsa amprente la locul faptei.
Au aşteptat să se întunece şi s-au dus pe stadionul din Vatra Dornei, care se afla chiar în spatele casei în care vroiau să intre prin efracţie. Au stat pe stadion până în jurul orei 1:30, timp în care au supravegheat locuinţa soţilor Schuster şi nu au observat să se fi aprins lumina.
Deşi în momentul în care au intrat în casă, prin garaj, au văzut maşina celor doi soţi şi au bănuit că proprietarii sunt acasă, tinerii nu au renunţat la planul lor.
Cătălin Ifrim a luat din garaj un târnăcop, iar complicele său un ciocan. Au coborât în beci şi de acolo, pe nişte scări, au ajuns în holul de la parterul vilei. La un moment dat, au auzit un sforăit. În acel moment, erau siguri. Soţii Schuster erau acasă.
„Aveam 19 ani atunci, nu mai eram la liceu... am fost exmatriculat pentru absenţe. Aveam probleme cu Poliţia... infracţiuni de furt. Nu avusesem până atunci infracţiuni cu violenţă. Chiar am evitat aproape tot timpul. Nu a fost ceva premeditat, nu ştiam că o să se ajungă acolo. M-am speriat şi eu de mine, şi familia mea şi cei care m-au cunoscut”, îşi aminteşte Cătălin.
Omorâţi cu târnăcopul şi ciocanul
Cei doi tineri s-au înţeles să intre în dormitorul celor doi pensionari şi să-i lovească cât să-i ameţească, după care să-i lege cu sfoară, gândindu-se că fiind mascaţi nu vor fi recunoscuţi.
Potrivit rechizitoriului întocmit de procurorii care au anchetat acest terifiant caz, Ifrim şi complicele său s-au apropiat de patul celor doi, moment în care primul a strigat cu putere: „Gata! Sculaţi-vă, programul de somn s-a terminat”. Când soţii Schuster s-au trezit, cei doi tineri au început să-i lovească cu târnăcopul şi ciocanul, lăsându-i laţi lângă pat. Au scotocit prin întreaga casă, adunând într-un final 730.000 de lei, 300 de mărci germane şi 2000 de forinţi. Pe lângă bani, cei doi tineri au luat două ceasuri bărbăteşti, un trening, o pereche de adidaşi, precum şi mai multe cartele telefonice şi un card.
Dumitru Giosanu, vecinul care a descoperit cadavrele celor doi soţi şi a alertat Poliţia, a povestit ca locuinţa familiei Schuster arăta „mai rău ca după un cutremur”: haine scoase din dulapuri şi aruncate în toate părţile, scaune rupte, abajururile de la lustre demontate în căutarea banilor. Din cauza geamurilor termopan, nici unul dintre vecini nu a auzit nimic.
Deşi au fugit la Timişoara, rămânând o noapte la locuinţa tatălui lui Ciprian Romeo Ioan, a doua zi, la primele ore ale dimineţii, au fost săltaţi de poliţişti.
„E greu să dau explicaţii despre ce a fost. Pur şi simplu, mă sperii şi atât. Nu ştiu dacă o să găsesc într-o zi o explicaţie pentru ceea ce s-a întâmplat atunci. S-a întâmplat şi atât! A fost din vina mea, pentru că părinţii mi-au oferit aproape totul şi eu am uitat să mai fac şi ceva şi pentru mine. Ştiţi cum e, foamea de inedit, vârsta la care crezi că lumea poate fi a ta şi, în primul rând şi înainte de toate, banii”, vorbeşte despre trecutul său Cătălin.
Abandonat de familie
După verdictul dat de judecători – 30 de ani în spatele gratiilor – Cătălin Ifrim a fost încarcerat în Penitenciarul de maximă siguranţă de la Botoşani. A ajuns să împartă aceeaşi celulă cu fel de fel de indivizi condamnaţi şi ei pentru fapte oribile. „Mă speria numai gândul când auzeam... infractori, gratii, uşi închise. Vedeam nişte fiare care trebuie ţinute departe. Acum că sunt în această situaţie, văd lucrurile cu totul altfel...”, îşi aminteşte Cătălin de primele zile de detenţie.
Perioada de acomodare în fortăreaţa cu sârmă ghimpată de la marginea Botoşaniului, unde alături de el fuseseră închişi fel de fel de indivizi certaţi cu legea, hoţi, violatori, tâlhari, escroci, criminali, a fost extrem de grea pentru Cătălin, la acea vreme un tânăr de doar 19 ani.
Părinţii îl renegaseră tocmai atunci, când avea cea mai mare nevoie de ei. Scrisorile trimise acasă rămâneau fără răspuns. Ani la rând, nimeni nu l-a vizitat. Aşa a ajuns ca singurii săi prieteni să fie personajele cărţilor din biblioteca penitenciarului.
„Ce s-a întâmplat a fost un moment de derută. M-a urmărit tot timpul coşmarul ăla... Am dezamăgit foarte multă lume... părinţii, fraţii... Acum, de un an, doi, avem o altă relaţie, adică mi se pare că e ca cea dinainte”, spune Cătălin.
Prima poezie: „Sunt praf”
Cu timpul a început să fie unul dintre cei mai activi clienţi ai bibliotecii penitenciarului. Personajele din viaţa reală, colegii de carceră, erau înlocuiţi tot mai des cu cele din cărţile între paginile cărora se pierdea ore în şi. Zi de zi.
„La început mă jucam cu cuvintele, le potriveam... Acum am impresia că nu pot să trăiesc fără să scriu ceva...”, povesteşte Cătălin primele începuturi ale sale în poezie.
Îşi aminteşte că prima sa poezie se intitula „Sunt praf”: „Nu mai ştiu exact versurile, începea <sunt un praf ce se înalţă către cer fără urmă...>”.
Profesorul Napolion Ungureanu este inspectorul de specialitate din cadrul Penitenciarului care l-a încurajat pe Cătălin să scrie în continuare, să nu renunţe.
„Pe Cătălin l-am cunoscut citindu-i primele încercări de poezie. Şi atunci mi-am dat seama că are ceva să spună şi, în primul rând, mi-a demonstrat că vrea să evolueze, vrea să treacă de la acele însăilări la poezie cu majuscule. Spre bucuria mea este o tânără speranţă, şi ca om, şi ca poet”, e emoţionat când vorbeşte de Cătălin, profesorul Ungureanu.
„Vreau să-mi recunosc trecutul”
Spre sfârşitul anului 2006, Cătălin Ifrim şi-a văzut visul îndeplinit. Lansa primul volum de versuri, „Luminozitatea Umbrei”.
„Suferinţa e răspunsul a tot ce ştiu despre lumea cu care m-am pus faţă în faţă (...) Suferinţa mi-a deschis perspectiva unor neliniştite dialoguri, din acestea izvorând poezia mea. La rândul ei, poezia mi-a înlesnit multiple evadări din tirania timpului, penitenţei mele. (...) Versurile mele poartă amprenta unei luminozităţi umbroase, având ca lait-motiv râsul-plânsul decăderii”, scria tânărul deţinut în primele pagini ale cărţii sale de poezii.
„Aş vrea să se descopere şi partea luminoasă a întunericului cu care sunt adesea confundat”, a spus Cătălin, la lansarea volumului său de poezii.
Pe lângă poezii şi bibliotecă, Cătălin joacă şi în trupa de teatru a penitenciarului, şi a avut deja în câteva spectacole la Botoşani, Iaşi şi Suceava. Mărturiseşte că a început să lucreze la un jurnal al vieţii sale. „Vreau să-mi recunosc trecutul. Vreau să povestesc cam tot despre viaţa mea. Fără reţineri, fără invenţii... tot”.
„Eu zic că sunt aceeaşi persoană, doar că mă abţin de la ceea ce am făcut rău înainte”
Tânărul din Vatra Dornei e de părere că tot ceea ce i s-a întâmplat bun de când a ajuns în puşcărie, e datorită lui Dumnezeu şi susţine că e una şi aceeaşi persoană cu cea care a luat cu o cruzime ieşită din comun viaţa soţilor Schuster.
„Eu zic că sunt aceeaşi persoană, doar că mă abţin de la ceea ce am făcut rău înainte. Nu cred în schimbare, cred doar în forţele astea, bine şi rău, şi atenţia pe care o dai uneia şi alteia. Înainte, poate că lăsam mai mult răul să ocupe loc în mine, acum e invers... sunt acelaşi”, e convins Cătălin.
Dacă va avea noroc, va ieşi din spatele gratiilor abia peste 15 ani, la comisia de eliberare condiţionată.
„Nu mă gândesc la ce-am să fac atunci, pentru că e mult prea departe acel moment. Cu siguranţă, nu o să mai fac ce am făcut”, e sigur pe el.
Profesorul cu 16 ani de „puşcărie”
Profesorul Napolion Ungureanu este unul dintre veteranii angajaţilor Penitenciarului Botoşani. A văzut multe în spatele zidurilor puşcăriei şi a avut de-a face cu tot felul de specimene.
„Pe 1 martie 2008, împlinesc 16 ani de puşcărie”, zâmbeşte dascălul. Rolul său printre deţinuţi e acela de a încerca să-i aducă pe drumul cel bun, de a le oferi puţină cultură puşcăriaşilor, poate, poate, s-o prinde ceva de capul unora.
„Cred că am cunoscut câteva mii de deţinuţi în timpul ăsta. Unii mi-au trecut prin mână, dar şi prin suflet... Important este să ai răbdare să-i asculţi şi să ştii să le insufli în suflet speranţa, pentru că asta le lipseşte... e ca o luminiţă la capătul acestui tunel care se numeşte puşcărie”, ne spune profesorul.
Îşi aminteşte că a venit să lucreze la Penitenciar cu strângere de inimă. S-a obişnuit în cele din urmă şi îi vede pe deţinuţi ca pe nişte elevi cărora nu le poate da teme pe acasă: „În spatele acestor ziduri, sunt oameni care au greşit, unii mai mult, alţii mai puţin. Unii luptă să se ridice şi să-şi reia locul în societate, alţii cedează. Sunt nişte oameni care la un moment dat se reîntorc în societate şi dacă noi nu-i pregătim şi comunitatea nu-i pregătită să-i reprimească, nu rezolvăm nimic”.
Poezii de dragoste, pentru iubitele deţinuţilor
Talentul lui Cătălin de a scrie poezii a fost speculat imediat de mulţi dintre cei cu care numără zilele şi orele în spatele zidurilor Penitenciarului Botoşani.
Dorneanul mărturiseşte că periodic este solicitat de deţinuţi să le scrie poeme de dragoste pentru soţiile sau prietenele acestora. Deşi mai sunt aproape trei săptămâni, până la „Ziua Îndrăgostiţilor”, Cătălin are deja zeci de solicitări.
„În general, vor să le scriu de poezii de dragoste iubitelor lor, dar mi s-a cerut să scriu şi poezii pentru părinţi, pentru familie. De fiecare dată, încerc să le explic tuturor că trei rânduri scrise de ei, sincere, direct din sufletul lor, valorează pentru cei dragi lor mai mult decât orice poezie de-a mea. Unii înţeleg, alţii nu...”, spune Cătălin, precizând că nu le cere nimic în schimbul poemelor de dragoste.
„Poate am scris... şi poate nu-s sătul
Dar sunt afazic, lapidar şi lent
Fără să vreau şi sigur prea credul
Mă las în voia sorţii, repetent...!“
Cătălin Ifrim
„Eu sunt acea parte din tine, cititorule, despre care nu ai fost niciodată tentat să vorbeşti. Eu sunt acea fiinţă care se împleticeşte la marginile idealurilor. Eu sunt prezenţa invizibilă a indiferenţei tale. Eu sunt fratele tău, Cain. De unde vin? Încotro mă îndrept?
Cătălin Ifrim
(24 ian 2008, 11:27:11