Doru POPOVICI

În principiu, atunci când un sportiv român este nevoit, din cauza fusului orar, să joace ceva, orice, atunci când în ţară este ora 8 dimineaţa, se poate spune fără urmă de îndoială că joacă cu noaptea-n cap. Aşa stau lucrurile în privinţa Campionatului Mondial de Handbal feminin care se desfăşoară în Japonia, diferenţa de fus orar fiind de vreo 7 ore. Altfel spus, când în Kumamoto e ora 15, la noi este abia 8, adică tocmai ce s-a crăcănat de ziuă. Deci, jucăm cu noaptea-n cap. Asta încă n-ar fi nimic, numai că după cum se lovesc unele de altele, după cum pasează la adversare în orice situaţie, după cum trag cu nădejde fix în capul sau în sânii portăriţelor adverse, ale noastre par mai degrabă să fie... cu capu-n noapte! Nu, nu-i deloc acelaşi lucru. Adică halul în care se prezintă sugerează, vorbă lui Ciutacu, o adâncă "noapte a minţii". Atâta lipsă de luciditate, atâta bâjbâială şi bâlbâială n-am mai văzut decât... tot la ele, cu ani în urmă, când floarea handbalului nostru de club era reunita Râmnicu Vâlcea, echipa care pornea favorită în fiecare nouă ediţie a Ligii Campioanelor, iar apoi luă nişte bătăi soră cu moartea când îţi era lumea mai dragă. Sau conducea cu câte 7 - 8 goluri la pauză, suficient pentru ca la final să piardă la tot atâtea. Identic se prezentau lucrurile la Naţională, unde mereu aşteptam trofee sau măcar medalii şi ne întorceam cu scuze, regrete şi, desigur, promisiuni cum că data viitoare... Nu ştiu ce deranj mental colectiv se produce şi cum se poate explica. L-am înjurat pe Tadici că se purta cu ele ca un animal. L-am înjurat pe Voina că era... invers, adică prea bleg. I-am înjurat pe spaniol şi pe suedez pentru felurite alte chestii. Peste toate, însă, trebuie să ne reamintim mereu că nu ăştia intră pe teren, ci panaramele, veşnicele panarame, care cu oricât ar conduce, nu se lasă până nu pierd, indiferent la cine. Meciul de ieri m-a îmbătrânit cu încă vreo 10 ani. Poţi să le faci nesimţite, ca pe fotbalişti? Nu poţi, că-s, ptiu!, nişte doamne. Cu capu-n noapte.