Doru POPOVICI

Am aşteptat cu sufletul la gură întâlnirea dintre Astra şi Genk, întrucât o prezenţă românească în tururile europene de primăvară a ajuns să fie un veritabil eveniment. Nici măcar nu pot să-mi amintesc de când nu s-a mai întâmplat aşa ceva. Aşa că m-am pregătit sufleteşte de o victorie, dovada fiind că la pariuri am jucat 1 solist, deşi cu prima şansă era creditată Genk. Speranţele mele se legau de ambiţia echipei, de nebunia lui Şumudică, de dorinţa majorităţii fotbaliştilor Astrei de a se afirma şi în Europa, şi astfel de a ajunge să joace pe la vreo echipă de afară. Până să mă dumiresc pe deplin, era deja 0-1, după o fază ca de la juniorii mici, de unde concluzia că dacă nu ai adversari cât de cât fotbalişti la intern, n-ai cum să faci faţă rezonabil la extern. Adică golul luat a arătat că fundaşii Astrei pur şi simplu nu ştiu chestii elementare de plasament, de dublaj, de marcaj. Noroc că relativ rapid s-a produs egalarea, cu contribuţia a 3 din cei 4 fotbalişti din lot, hai 5 cu Silviu Lung. Ceilalţi, doar de umplutură, să fie la număr, fapt dovedit şi de schimbările de după pauză, când un anume Buş, cică venit din Anglia, unde a stat o vreme pe o bancă din liga a 2-a (Championship), a fost la rându-i schimbat după vreo 14 minute, nu neapărat fiindcă Şumudică e coleric. Că dacă era aşa, l-ar fi gonit pe alde Nicolae (jucătorul, nu patronul!) după primele 5 minute, în care s-a văzut limpede că omul e terminat complet, cu menţiunea că mie mi se pare aşa cam de vreun deceniu. Una peste alta, la urmă de tot ne-a mai ieşit de o egalare, chestie dătătoare de mari speranţe, Astra având antecedente chiar frumoase în sensul ăsta (ia întrebaţi-i pe alde West Ham United, să vedeţi ce-i la gura lor când le zici numele echipei ăsteia!). Până la retur, rămânem cu tristeţea de a nu fi câştigat un meci în faţa unei echipe absolut mediocre, dar care ştie ceva ce ai noştri nu vor pricepe niciodată: că mingea se joacă dintr-o singură atingere, dacă nu eşti stăpân pe dribling. Şi cu tristeţea de a fi văzut din nou un stadion cam întunecat, cu un gazon (nou-nouţ!) de toată ruşinea, cu un public mai degrabă trist şi el, îmbrăcat în cele mai triste culori de pe lume: negru şi maro.