Gabriel MANȚĂ

Greu de găsit cuvinte. Am trecut prin toate străile posibile la meciul Simonei Halep, am strigat cu entuziasm, am admirat-o cu invidie pe Radwanska, am fost furios şi da, am ponegrit-o pe Simona... Şi asta doar pentru că nu poate să fie campioana care vreau eu să fie. S-ar putea extrapola la o mare parte a publicului. Va avea de suportat critici, ceea ce e firesc după tot ce s-a întâmplat. Cel mai dureros e că a pierdut a doua oară, într-un interval scurt, de la un avantaj consistent. Acum câteva săptămâni a pierdut după 5-1 la game-uri în decisiv, acum de la 5-1 în tie-break. Într-un tie-break cât o calificare, după cum s-a văzut ulterior. A reuşit, cumva, să piardă 6 puncte în serie şi apoi să se piardă pe sine. Felul în care a jucat mingea de set a polonezei a fost emblematic: de două ori a avut minge înaltă la fileu, poziţie din care a închide punctul cu voleul ţine de  rutină, însă de fiecare dată a lovit cu teamă, oferind drept la replică adversarei. Ce a urmat e de neînţeles pentru o profesionistă aflată pe locul 2 mondial. Era încă în cărţi, nici măcar nu trebuia neapărat să câştige meciul, un set câştigat era condiţia minimală necesară şi care urma să fie şi suficientă. Ulterior a declarat că nu mai avea energie, că era obosită. E posibil aşa ceva la o sportivă de nici 25 de ani?! Nici măcar nu era la capătul unui meci-maraton, ci de-abia în setul secund! Pentru a-şi rezolva adevărata problemă, Simona ar trebui să înceapă prin a recunoaşte-o. Pierde astfel de meciuri prima dată în capul ei, apoi şi pe teren. Nu pentru că e obosită, că n-are condiţie fizică etc. Ba eu cred că are, şi încă peste multe altele. De fapt, ea nu face faţă presiunii psihice, de aici şi acele declaraţii, gen „n-am venit să câştig, ci să mă bucur de tenis”. Dacă nu-şi rezolvă această problemă de emotivitate, mă tem că asemenea dezamăgiri vor mai fi. Una peste alta, se încheie un an în care s-a menţinut în primele trei şi a câştigat şi cel mai important trofeu al carierei, cel de la Cincinnati. Poate că aşa e destinul ei, ca fiecare an să însemne o treaptă. Important e să continue urcuşul.