Mircea Radu IACOBAN

Se împlinesc 70 de ani de la ceremonia universitară în care-şi primea diploma de medic Cristiaan Barnard, şi 45 de ani de la apariţia, la „Junimea” ieşeană, a cărţii sale „O viaţă”. Constat că lumea l-a uitat pe „chirurgul inimii”, iar numele lui, cândva pe toate buzele, abia dacă mai rezonează astăzi. Am probat lucrarea legii omeneşti a uitării la o întâlnire cu studenţi (adevărat, politehnişti) în care n-am putut afla decât o singură persoană care să fi auzit de reputatul chirurg sud-african! L-am cunoscut. În 1970, intenţionând să-i public cartea autobiografică intitulată „O viaţă”, am început tratativele pentru obţinerea licenţei de traducere, scriindu-i. Era, atunci, un star mondial de primă mărime.

În 1967, când Louis Washkansky a supravieţuit 18 zile primului transplant de inimă cutezat în lume, generaţia mea a urmărit cu sufletul la gură epopeea televizată, derulată la o tensiune ce avea să fie depăşită doar de aselenizarea americanilor. Fără a fi devenit o intervenţie chirurgicală banală şi rutinieră, transplantul cardiac se practică acum frecvent, iar rata de supravieţuire nu se mai măsoară în zile, ci în decenii... La scrisoare mi-a răspuns firma lui de avocatură şi impresariat, stabilind „un preţ modic, preferenţial pentru o ţară în curs de dezvoltare”, adică 22.000 de dolari. Conform legislaţiei noastre, puteam să ofer... 128 $. Am comunicat la Capetown biata noastră ofertă. Acelaşi răspuns: 22.000. Scriu din nou: 128. Răspunsul: 22.000. Scriu (ce-o fi, o fi!) ministrului Culturii al Africii de Sud. Nu ştiu care o fi fost stadiul relaţiilor cu România atunci, dar răspunsul n-a întârziat: aflu că dl Barnard s-a arătat dispus să acorde dreptul de traducere, urmând ca importanta sumă de 128 de dolari (!) s-o virăm în contul unui azil de bătrâni din (pare-mi-se) Zambia. După care, Barnard a venit în România şi a conferenţiat la Facultatea de Medicină din Bucureşti, în faţa unui amfiteatru arhiplin, populat - încă din vremea aceea - cu studenţi surprinzător de bine cunoscători ai englezei.

I-am adus acolo cartea „O viaţă”, unul dintre succesele „Junimii”, şi s-a arătat surprins: nu ştia nimic despre iniţiativa editorială, cum i-a spus el, „balcanică”. Ceea ce înseamnă că, de fapt, impresarul cu care tratasem nici nu l-a informat despre solicitarea editurii ieşene (Barnard a şi zâmbit cu inocenţă când i-am vorbit despre cei 128 de dolari!) de unde şi rigiditatea întregului demers. Care, cu siguranţă, s-ar fi sfârşit în coadă de peşte dacă, pur şi simplu la întâmplare, nu mă adresam ministrului. Abia atunci a fost contactat Barnard şi s-a stabilit remuneraţia de-a dreptul simbolică. Extrem de binevoitor, marele chirurg a acceptat pe loc să autorizeze tipărirea, la Iaşi, a următoarei sale cărţi, „Inima nu trebuie să moară”, cu dezlegarea lui directă, fără nici o pretenţie financiară. (Să nu uităm că, gratuit, l-a operat, în 1970, pe românul Horia Samarghitean, bolnav de maladia „inimii albastre” şi adus la spitalul din Cape Town aproape în comă...)

Barnard ne-a promis şi un set de fotografii; am primit pozele şi le-am tipărit într-o anexă finală a lucrării „Inima nu trebuie să moară” („Junimea”, 1972) – o carte scrisă pe înţelesul tuturor, ce poate fi citită cu mult folos şi acum, chiar dacă deceniile scurse au adăugat sumedenie de noutăţi în domeniu. Pe care autorul îl examinează şi dintr-o perspectivă general-filosofică, dar şi din aceea a unui onest popularizator ce nu se sfieşte să coboare cu premeditare nivelul expunerii, spre a fi înţeles şi a i se urma sfaturile... nu tocmai conforme cu rigorile tratamentelor prescrise prin tradiţie afecţiunilor cardiace. Dacă descoperirea ulterioară a Ciclosporinei a dat cuvenitul impuls transplantului de organe, acţionând asupra reacţiei de respingere proprie organismului uman, inima cea nouă „se montează” şi acum exact după procedurile descrise şi practicate de Barnard... Ironia sorţii: o boală circulatorie (arterele!) i-a afectat mobilitatea mâinilor şi n-a mai putut să opereze.

A murit la începutul anului 2001, într-o piscină din Cipru, desigur, de inimă. Până în ultima clipă şi-a păstrat rangul de mare star şi i s-a acordat pretutindeni atenţia şi răsfăţul cuvenite. Dădea bine pe ecranul televizorului, izbutind să cucerească, printre alte răscunoscute vedete ale ecranului, până şi pe... Lollobrigida, ceea ce i-a adus fireasca parte de invidie şi resentimente... Barnard a pornit de jos, foarte de jos, spre a ajunge, prin muncă îndârjită, la zenitul recunoaşterii mondiale. A izbutit. Ce repede uită lumea!