Gabriel MANȚĂ

Cel mai mare cusur al meciului cu Bosnia a fost suprapunerea cu semifinala Federer-Djokovic. Apoi, faptul că Săpunaru, ales pentru executarea loviturii de la 11 metri ca răsplată pentru publicul fidel selecţionerului, a stricat simetria unui 4-0 care ar fi făcut peste ani legătura tată-fiu, ştiut fiind că ultimul meci al lui Lucescu Senior la naţională s-a încheiat chiar cu acel scor. Pentru Răzvan a ieşit poate mai bine decât sperase, acea sfidare de care vorbeam, la adresa lui Mircea Sandu, a căpătat savoare la acest scor (chestia asta îl râcâie mai mult decât ne-am putea închipui pe alde Naşu, care postează mesaje telegrafice, dar pline de ego, pe site-ul federaţiei, doar pentru că a fost ironizat de un jurnalist). În teren, m-a surprins doar prezenţa, nu şi ceea ce a arătat Sânmărtean. Culmea obtuzităţii mi s-a părut faptul că, în loc să fie considerat un merit al selecţionerului această titularizare, mai degrabă i s-a reproşat că nu l-a văzut până acum! Păi dacă-i pe-aşa, de ce nu l-a văzut nimeni, din moment ce până la vârsta asta are mai puţine selecţii decât degete la o mână?! Vă pot spune că l-am văzut pe viu pe acest Sânmărtean încă de când avea vreo 20 de ani. Parcă era Sabău în oglindă, că juca pe stânga. Apoi, l-am aşteptat ani de zile. Fragil ca Adi Ilie, dificil şi ca fire, el a fost cel care şi-a driblat talentul. Ştiţi în câte meciuri l-am văzut apoi fără a-l vedea deloc? Odată, în Regie, s-a întâlnit cu mingea doar la câteva atingeri banale. Se potriveşte acum acea butadă, l-am aşteptat până ce a venit, ba chiar şi după aceea. După cum scriam vineri, mă aşteptam să-l văd pe Tănase titular pe stânga şi chiar îmi doream ca stelistul să arate că începe să conteze. Pentru că, într-un fel, calcă şi el pe urmele lui Sânmărtean. Acesta din urmă a apărut titular nu neapărat pentru că a arătat lucruri extraordinare la antrenament, de asta îl ştiam capabil, ci în primul rând dorinţă. Mai bine prea târziu decât niciodată.