Lucian AVRAMESCU

Am fost sunat de un tânăr care s-a recomandat compozitor, textier şi şef al unei formaţii muzicale. A zis şi numele trupei. Nu-mi spunea nimic. Sunt, recunosc, dezorientat, ca să nu spun de-a dreptul ageamiu în privinţa trupelor care populează azi, unele meteoric, viaţa scenică, îmbrâncite spre public mai ales de micul ecran. Am telefonul dumneavoastră de la un prieten comun. Într-adevăr, personajul pomenit mi-e apropiat. N-am priceput însă de ce nu mi-a dat el un telefon în prealabil! Tânărul, în baza celor spuse, îmi cerea un text de cântec. Aţi scris, zice el, textul cântecului ”Bună seara, iubito”. De-aia v-am sunat. Aş vrea ceva mai modern, mai pe gustul generaţiei tinere, dar care să fie şi romantic. În primul rând, zic, ”Bună seara, iubito” este o poezie. A devenit text de cântec prin compoziţia lui Adrian Enescu. E drept că i-am scris şi texte, la schimb, pentru notele lui. Aşa au apărut primele două discuri ale Loredanei Groza, cele care au lansat-o şi au făcut-o celebră, avându-i drept creatori pe Adrian Enescu şi Lucian Avramescu. Bine, accept eu. Voi încerca să scriu ceva după ce vă văd şi ascult mai întâi, pentru a înţelege mai exact ce-mi cereţi. Nu-mi sunt cu totul clare cererile de „mai modern” şi „romantic” totodată.

Am văzut o reprezentaţie a formaţiei cu pricina. Nu-i dau numele fiindcă multe seamănă cu ea. Clape, chitară solo, un interpret vocal (cel de la telefon) care strigă ceva. Sunt vizibile însă câteva fete care se zbânţuie. Fetele, dansatoare, sunt învelite sumar. Adică ce învelite? Chiloţii aproape că nu există, rezumaţi la o sforicică pierdută între fesele bogate. În final, din muzică nu mi-a rămas nimic. Doar dansatoarele, recunosc, persistau durdulii în imaginea mea despre formaţia muzicală. De altfel, poponeţele sunt mai peste tot în spectacolele televizate, însoţind formaţiile artistice şi uneori chiar buletinul meteorologic. E, poate, o formă nouă de romantism.

Am găsit, cu greu, un pix (mereu n-am cu ce scrie) şi, pe spatele unei facturi de electricitate, am improvizat ceva. ”Blondă şi nevinovată/ stă în cerul fără pată/ luna ca un cur de fată// Lună, lună, pui de lună/ ia-mă blând şi mă cunună/ nu c-o broască, ci c-o zână// Prin a norilor omletă/ văd în noapte o egretă/ galbenă şi desuetă// Ce să fie, ce să fie?/ Îngerilor vreo tichie/ demonilor pălărie?// Nu, e luna cea curată/ nu lighean şi nici lopată/ luna ca un cur de fată”. Ultimul vers ar putea fi şi titlul textului. Gata. E simplu, e romantic, iar coregrafia, precum am văzut, e deja făcută.

M-a sunat compozitorul mai iute decât mă aşteptam. Ştiu, de la prietenul nostru comun, că scrieţi repede. I-am citit textul de pe spatele facturii. A tăcut un timp. E, zice, cam vulgar. Chestia cu, şi a sărit cuvântul care e prezent din belşug în concertele lor, nu cred că merge. Pudibonderia subită m-a îndemnat la ironii. Vă amintiţi, cu certitudine, i-am zis, versurile lui Francois Villon scrise în celulă. Fusese condamnat la moarte prin spânzurare şi execuţia urma să aibă loc a doua zi. ”Eu sunt Francois Villon, sperjurul/ Nu din Paris, ci dimprejurul/ Grumazul meu legat cu şnurul/ Afla-va cât atârnă curul”. Dacă am greşit pe undeva, corectaţi-mă. Poezia e în patrimoniul clasic, figurează în toate antologiile. Nu, compozitorul meu tânăr şi modern nu auzise nici de marele poet francez, graţiat până la urmă de rege, şi cu atât mai puţin de versurile lui, pe care nu le găsea amuzante.

Fireşte că proiectul a căzut. Compozitorul care cântă mai mult prin expresia poponeţelor care-l însoţesc în scenă decât prin inspirate înaripări muzicale nu accepta o ”vulgaritate” în cuvinte, iar eu nu acceptam să renunţ tocmai la acea ”groaznică” vorbă. Oricum, i-am mulţumit în gând că m-a ţinut la distanţă de politică în acea zi, fiindcă aud că Băsescu şi-a scris o nouă Constituţie, a lui şi numai a lui, cu ajutorul căreia să se pietrifice la putere, ca faraonii, şi să ne mai dea de ros un os, pe foamea asta, nouă, ăstora care ronţăim toată ziua cuvinte, fiindcă altfel tot nu suntem buni de nimic.