Doru POPOVICI

Până în urmă cu nu foarte mulţi ani, sportul era considerat şi la noi un mijloc de educaţie. Teoretic, doar teoretic, şi azi mai este privit ca un mijloc de a învăţa ce înseamnă lucrul în echipă, organizarea şi eficientizarea muncii individuale în scopul de a atinge obiectivul urmărit, formarea unor trăsături de caracter precum altruismul, generozitatea şi altele asemenea. Le găsim mai mult în cărţile de psihologie. În viaţa reală, cu predilecţie în lumea fotbalului de la noi, nici măcar noţiunile în sine nu se cunosc, vocabularul lumii fotbalistice fiind de regulă limitat la cuvinte care încep cu „f” ori „p”, aceasta din urmă având cea mai elevată prezenţă în „Pe ei, pe mama lor!”. Iar lipsa de educaţie din rândul conducătorilor (preşedinţi, acţionari, antrenori) se transmite aproape automat şi combatanţilor. Cu toate acestea, există şi excepţii, cea mai recentă şi notabilă fiind chiar meciul cel mai mediatizat şi privit ca având un grad de risc maxim al ultimei etape: Dinamo – Politehnica Timişoara. O săptămână întreagă am auzit din partea conducătorilor toate bazaconiile posibile: vânătoare de oameni pe teren şi în tribune, fracturi şi comoţii ca şi făcute, ce mai, măcel în toată regula. Ca atare, cei vizaţi anunţaseră deja retrageri în munţi / păduri / văgăuni ale pieselor de bază, cu predilecţie ale celor fie vizate de transferuri-bombă, fie considerate indispensabile pentru parcursul ulterior. Torje şi Zicu erau primii pe listă, dincolo de importanţa lor în angrenaje lăsându-se şi impresia unei vagi suspiciuni de blat, fiecare din ei trecând şi prin curtea adversarului. În loc de blat, ăştia doi chiar au luptat ca turbaţii pentru echipa la care joacă actualmente, dând dovadă de un profesionism dincolo de orice limită. Alături de ei, toţi ceilalţi prezenţi pe teren au dat o lecţie (cum cui au dat? Lătrăilor din conduceri, ăia care ne-au speriat cu preconizatul măcel) de fair play, de civilizaţie sportivă. A fost un meci îndârjit, dar atât. N-am văzut coate-n gât, tălpi la genunchi, crampoane pe faţă. Am văzut însă două echipe alergând tot meciul şi încercând, atât cât le permiteau tehnica şi tactica, să obţină toate punctele. Fără grosolănii şi fără fotbalişti „cumpăraţi”. Bravo, Dinamo, bravo, Poli. Fotbaliştii au arătat că totuşi sportul educă. Pe conducătorii lor îi educă cineva sau ceva?