Pe 6 decembrie 2009 au avut loc alegerile prezidenţiale în România. Nu voi vorbi despre ele. Voi spune doar că niciodată nu m-am simţit mai derutat ca atunci când am introdus votul în urnă.
Tot pe 6 decembrie 2009 a fost ultima zi a unei conferinţe de trei zile la care am avut norocul să particip în Boston. Conferinţa s-a numit ”Proiect România 2020: ce putem face pentru România în următorul deceniu”. Organizatorii: Asociaţia Românilor de la Harvard, Asociaţia Studenţilor Români de la MIT, Asociaţia Globală a Studenţilor şi Tinerilor Profesionişti Români. În jur de patruzeci, cincizeci de tineri participanţi din toată lumea. Încerc acum, după ultima zi de conferinţă, să pun pe hârtie câteva impresii personale.

Ce am simţit în primul rând, ascultând şi observând tinerii români din toate colţurile lumii, a fost o nevoie adâncă a lor de a găsi o legătura comună, de a căuta izvorul de identitate naţională pe care atât de mulţi îl dispreţuim şi îl ignorăm.
După câteva ore am simţit clar că acei tineri, deştepţi şi decenţi, căutau mai mult decât soluţii pentru ţara lor, căutau un sentiment adânc de familie şi mândrie românească.
Între acele minţi deştepte, mie nu mi-a fost greu să găsesc acest sentiment.

Stăm la o masă într-un grup. Prezentăm soluţii. Mai apoi se prezintă ideile pentru România în faţa tuturor participanţilor. Fiecare dintre aceste idei este atacată şi dezbătută de ceilalţi. Se oferă sfaturi. Rapid, concret, practic, fără ranchiună, fără resentimente, fără ură. Soluţiile contează.
S-au discutat măsuri pentru democraţia din România, pentru sistemul politic, pentru imaginea ţării noastre, pentru educaţie şi sistemul de sănătate.
La douăzeci de ani de la revoluţie vocile de care are nevoie România încep să se nască.

Într-un hotel din Boston, îmi ofer paşaportul domnului de la secţia de votare. Îmi oferă buletinul de vot. Mă întreabă unde învăţ. Din privirea lui, aproape simt că-mi mulţumeşte că sunt acolo şi că votez. Introduc buletinul de vot în urnă. Mă simt derutat. La ieşirea din secţia de vot, pe străzile Bostonului îmi aduc aminte de seara precedentă.
Într-o clădire din MIT, noaptea, după o zi lungă, mă îndrept spre una dintre organizatoarele conferinţei. Îi spun că ceea ce fac ei acum este extrem de important pentru România şi pentru cei de acasă. Se uită la mine atent. Începe să plângă. Priveam ochii aceia înseninaţi de lacrimi. Niciodată nu am simţit mai multă speranţă pentru poporul în care m-am născut.

Ovidiu COCIERU,
Bursier Fulbright

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului 6 decembrie.

Comentarii