Mircea Radu IACOBAN

Cum să scrii cu totală obiectivitate despre o carte aşezată, încă de la pagina de titlu, sub semnul aserţiunii subsemnatului „unde începe ficţiunea, se sfârşeşte istoria”? Într-un fel, autorul mă face părtaş la demersul său publicistic, astfel ivindu-se geana unui posibil „conflict de interese” literare: comentatorul nu poate privi decât cu apăsată simpatie o carte ce afişează programatic identitatea punctului de vedere privind condiţia Jurnalului – specie atât de insistent frecventată în ultima vreme. Pe care, în general, o suspectez de sinceritate… trucată şi de post-procesări interesate. Marea majoritate a autorilor încearcă să ne convingă că, pe fondul unei irepresibile şi irefutabile „arrière conscience”, au practicat un anticomunism de uz propriu încă de la vârsta grădiniţei. Vor fi existat, de ce nu, şi astfel de destine-model, numai că, aşa cum sunt oglindite în Jurnale, par suspect de caligrafice şi de concordante la amănunt cu ceea ce „dă bine” acum, pentru a nu apărea suspiciunea de contrafacere şi revopsire de circumstanţă.
Fericiţi cei care l-au repudiat pe Marx încă din perioada intra-uterină; cei din generaţia mea, când au deschis ochii, erau cetăţeni ai RPR şi habar n-aveau de România interbelică, darămite de valorile Occidentului „în putrefacţie”. Au trebuit să parcurgă un necesar şi, adesea, dramatic proces de dumirire, al cărui parcurs a fost mai scurt ori mai lung în funcţie de structura sufletească a fiecăruia, de gradul de cultură, de accesul la informaţie şi, mai ales, de propria-i experienţă de viaţă. Cu aceeaşi finalitate: mai întâi cruntă dezamăgire, spre a se ajunge la revoltă, cel mai ades consumată interior şi dramatic amplificată pe măsura îmbăţoşării „epocii de aur”.
Autorii celor mai multe Jurnale se sfiesc să recunoască faptul că, sub influenţa unei propagande extrem de agresive şi a naivităţii vârstei, au traversat prime perioade în care pur şi simplu au dat crezare sloganurilor vremii, înregimentându-se sincer, ba, uneori, chiar entuziast, în „epopeea construirii socialismului”. Drept pentru care, atunci când citeşti într-un astfel de jurnal proaspăt editat fraze de tipul „Trebuie construit socialismul integral în ţara asta şi poate că atunci se va termina cu toate cangrenele sociale, individuale, sufleteşti”, ori „Bussines-men-ii vor trebui să lase nasul în jos (după lansarea primului satelit sovietic, n.n.).
Desigur, găluşca sovietică nu e digerabilă pentru ei. O să le dea o pântecăraie grozavă!”, ori „Am vizitat Expoziţia Agricolă şi Industrială a URSS. Grandioasă! Este o capodoperă arhitecturală rivalizând cu Versailles şi întrecându-l”, ori „Voi învăţa limba rusă, pe care, în câteva decenii, o vor vorbi curent toate popoarele” etc. etc., primul gând este că autorului îi cam lipseşte instinctul de conservare.
Ei bine, tocmai această sinceritate aparent sinucigaşă conferă deplin interes şi certă autenticitate cărţii „Aventuri pe Bega, pe Dâmboviţa şi pe Mureş”, scrisă de fostul lector al Institutului Pedagogic din Suceava între 1966-1972, păşcăneanul Leonard Gavriliu. Jurnalul acoperă perioada 1956-1960, şi, după cum ni se spune, a fost transcris după nişte vechi caiete, cu intervenţii doar de ordin stilistic şi gramatical, cu câteva „sărituri” din… pudoare şi cu anumite precizări de natură informativă aşezate între paranteze drepte.
Este perioada în care fanţii fumau cu şpiţul şi purtau şoşoni (nu galoşi – şoşoni!), când poeziile nou create se dezbăteau în şedinţe de redacţie ori de Filială, cu referenţi şi co-referenţi, când, la manifestările literare, sălile erau arhipline, când un articol de gazetă putea stâlci un destin şi când o pereche de ciorapi de nailon reprezenta cel mai formidabil cadou de ziua iubitei. E-o carte-document, ce cucereşte prin sinceritate şi prin bogăţia informaţiei literare inedite. Desigur, voi reveni.