La autogară.
Pauza doamnei de la casă începea la 12:30. Era 12:25 şi geamul era închis. Maşina mea întârziase douăzeci de minute. Aveam două bilete. Bat în geam insistent. După cinci minute geamul se deschide.
- Ce domnule, nu poţi aştepta????
- Maşina a întârziat douăzeci de minute.
- Da, e reţinută la garaj. O să ajungă. Tare la minut mai sunteţi.
- Da, tare la minut... Îmi vreau banii înapoi. Pe bilet scrie o oră. Nu aţi respectat ora.
- Domnule, ce să-ţi zic… Vrei banii înapoi, de parcă nu poţi aştepta. Ţine-ţi banii!!! Crezi că n-am mai văzut clienţi???
În microbuz.
Eram în Iaşi. Veneam de la Bucureşti. Plecam spre Suceava. Îmi ridicasem adeverinţa de absolvire a unui master la Universitatea Cuza. De obicei mergeam spre casă din Iaşi cu un microbuz al unei firme ieşene. De când li s-a stricat maşina odată şi singura reacţie a şoferului a fost “ce, nu poţi aştepta?”, am hotărât să merg doar cu trenul. Pe la zece şi jumătate dimineaţa ştiam că era un tren spre Suceava. La casă aflu că trenul nu mai circulă. Abia spre după-masă era următorul. Merg totuşi spre autogara Iaşi. În ultimul moment, prind maşina aceleiaşi firme de maxi taxi. Mi-am zis că poate data trecută a fost o întâmplare nefericită.
La ieşirea din Paşcani, într-o pădure, la 90 la oră, se aude un pocnet puternic sub maşină şi un huruit groaznic. Maşina se opreşte după vreo treizeci de metri. Lumea coboară speriată. Eu râdeam. Maşinii i s-a rupt nu ştiu ce arc pe spate şi-l târa pe asfalt. Şoferul dă telefon la firmă. Un individ pe nume George îi spune şoferului să lege cu sârmă arcurile şi ce mai era pe acolo şi să continue drumul cu maşina plină de oameni. Eu râdeam.
Cu o zi înainte o doamnă de la Ministerul de Externe ne explica nouă, bursierilor Fulbright, cum România este ţara oportunităţilor. Avea dreptate! Avea prea multă dreptate! Lumea speriată din microbuz se uita la mine derutată. Râdeam în hohote.
Ovidiu COCIERU,
Bursier Fulbright