Mircea Radu IACOBAN

Sunt 150 de sate româneşti pe Valea Timocului. Rămâne de văzut cât de româneşti (mai) sunt, fiindcă autorităţile sârbe au luat (şi) măsura înlocuirii etnonimului „rumun”, utilizat prin tradiţie în zonă de sute de ani, cu un corespondent mai puţin transparent: „vlah”. La urma urmei, ar fi cam acelaşi lucru, numai că „rumun” conduce prea direct la ideea existenţei unei minorităţi desprinsă din cea română, în vreme ce „vlah” permite tratarea timocenilor ca o populaţie diferită de trunchiul strămoşesc.
În revista electronică „Dacia Aureliană”, Cristea Sandu Timoc afirmă că 20 de ani de „naţionalism sârbesc” au fost de-ajuns pentru despământenirea unui etnonim utilizat cu exclusivitate de toate recensămintele de odinioară, cărţile de istorie, studiile de specialitate şi, mai ales, de vorbirea curentă în zonă. Termenul „vlah” nu-i un fals istoric, fiind folosit în Timoc drept etnonim alternativ – tot aşa cum li se mai spune germanilor, nemţi, maghiarilor, unguri ş.a.m.d. Numai că, oficial, li se interzice localnicilor să-şi spună aşa cum cred că-i îndreptăţeşte realitatea etnică, adică, „rumuni”. Când ţiganii s-au auto-denumit „romi”, invenţie fără sprijin istorico-etno-lingvistic, li s-a permis să-şi spună cum vor, fără să se ia în consideraţie eventualitatea apariţiei unor regretabile confuzii. Numai rumunii de pe Valea Timocului n-au voie să-şi zică aşa cum doresc şi cum îi îndreptăţeşte atât tradiţia, cât şi istoria acelor meleaguri.
În spaţiul de 12.000 de kilometri pătraţi delimitat de Dunăre, Morava-Timoc şi Munţii Artani, se scrie în articolul din „Dacia Aureliană”, sârbii n-au nici o ctitorie veche, nici o biserică, mănăstire, piatră funerară, „nici un nasture care să fie atribuit vreunui voievod sârb şi din care să se tragă concluzia că sârbii au trecut pe aici cândva, măcar înainte de 1800!” Cronicile turceşti atestă prezenţa a 498 de sate „rumuneşti” la 1560, 50 de cătune şi 28 de mănăstiri zidite de domnitori români. De altfel, voievozii munteni au ctitorit şi întreţinut mai multe mănăstiri în dreapta Dunării decât în stânga fluviului! Acum, urmaşii românilor timoceni n-au dreptul la etnonim, n-au nici o şcoală în limba lor, nici un post de radio, nici o publicaţie tipărită. Şi, desigur, nici un reprezentant în Parlamentul de la Belgrad. Iar românii din Timoc sunt de 10-15 ori mai numeroşi decât cei din Banatul sârbesc, care, ca naţionalitate oficial recunoscută, au căpătat drepturi la care timocenii nici nu pot visa! Vina este, în bună măsură, a autorităţilor... române!
Tratatul semnat în 1995 între Bucureşti şi Belgrad menţionează ca minoritate doar populaţia Banatului Sârbesc. Nici un cuvinţel despre timoceni!... Până şi bulgarii par a avea un comportament mai european, ei autorizând, în partea de Timoc ce le revine, funcţionarea de grădiniţe şi şcoli cu predare în limba română – adevărat, particulare, dar... există. În Timocul sârbesc, nici vorbă!
Situaţia s-ar schimba fundamental dacă discriminarea timocenilor ar fi recunoscută şi dezavuată de forurile europene. Ne-am fi aşteptat ca, la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, reprezentanţii României să semnaleze starea de fapt şi să ceară intrarea în normalitate. Dacă n-au făcut-o ei, au făcut-o... nemţii: raportorul german Jurgen Herrmann a cerut condamnarea discriminării. Amendamentul ar fi trecut dacă nu absentau deputaţii Cezar Preda (PD-L), Mihai Tudose (PSD), Relu Fenechiu (PNL) şi Ilie Ilaşcu (PRM). Chiar şi aşa, era suficient un singur vot pentru a înclina balanţa. L-a dat deputata Cornelia Cazacu (PD-L), dar... pe dos!! Iată-i explicaţia: „Nu ştiu ce s-a întâmplat. Cred că am atins cu cotul un buton. Îmi pare rău, mă credeţi sau nu.”
Becali s-ar fi descurcat mai onorabil.