Ion DRĂGUŞANUL

Întâi a fost Emil, dar mai-nainte şi după-aceea, fu Ion (paiaţa); acum, Traian ne este preşedinte şi, uite-aşa, ni se cam duse viaţa!

I-am cunoscut pe toţi, cei care îşi bat joc de viaţa noastră, inclusiv pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, care sosise, în toamna anului 1960 sau 1961, în gara din Burdujeni, împreună cu Gheorghe Maurer şi cu Emil Bodnăraş, pentru a decide asupra amplasamentului zonei industriale a Sucevei. Îi însoţea o gardă de ceferişti, şase la număr, iar Maurer, pentru că aveam doar vreo cinci anişori, mă luase în braţe, aşa cum fac, de regulă, toţi tiranii cu pruncii robilor lor.

Pe Ceauşescu l-am cunoscut în vremea stagiului militar, pe aeroportul din Băneasa, la o întoarcere a lui de la vânătoare, cu elicopterul. Era atât de fericit, încât a venit la tunul nostru de stins incendii, a ordonat să ni se aducă o navetă cu „Busuioacă de Bohotin”, apoi a sporovăit cu fiecare dintre cei cinci servanţi ai tunului, vreme în care eu scrisesem un poem despre „noi, cei trişti şi singuri”, supravieţuind „ca salahori ai unei linguri”. Am pierdut poemul acela trist al tinereţii, dar ştiu că nu-i plăcuse, pentru că „lipseşte din el speranţa”.

Pe Iliescu l-am evitat. Nu mi-a plăcut niciodată omul acesta şi nici măcar nu ştiu de ce. Ca jurnalist harnic şi acid, pe vremea mandatelor lui, lesne m-aş fi bucurat de atenţie, cu ocazia vizitelor lui în judeţ, dar nu am vrut o astfel de onoare. Pe iliescieni i-am evitat instinctiv, deşi mi s-a întâmplat, la Câmpulung, ca Văcăroiu să mă confunde cu cine ştie ce fost amic al său, iar Năstase, cu şeful gărzilor de corp (ulterior, aveam să port cu el o scurtă corespondenţă pe net).

Pe Emil Constantinescu l-am întâmpinat la aeroportul din Salcea în ziua de după explozia din parcarea Palatului de Justiţie din Suceava, căreia îi căzuse victimă un ofiţer. Era excesiv de manierat, atent la fiecare gest al său, suspicios şi contrafăcut (nu avea dimensiunea intelectualilor pe care îi reprezenta şi era conştient de asta). I-am fost deschizător de porţi prin toate instituţiile judeţului, pe care dorea să le viziteze, fără a fi dorit (din ordinul prefectului Băncescu). Venise împreună cu Ionescu Quintus, Viorel Cataramă, Stelian Tănase şi cu o puzderie de alţi liberali de frunte, iar noi, gazetarii de la „NordPress”, singurii favorabili opoziţiei din 1994-1995, eram priviţi cu mai mult decât simpatie şi respect. Asta, până au ajuns Constantinescu şi ai lui la guvernare.

Pe Băsescu l-am cunoscut, în sediul PD, prin vara anului 1998, când scosesem o antologie de epigramă, care i-a plăcut mult. Până atunci, îl privisem cu simpatie şi speranţă, dar, după ce l-am cunoscut, s-a stins ceva în mine. E drept, i-am mai trimis cărţi (ultima, în 2005 sau 2006, „Ultimul proces de presă”), dar fără afecţiune, ba chiar cu o vagă ostilitate.

Nu scriu acest editorial pentru a mă fuduli, pentru că nu-i nici o mândrie să-ţi intersectezi viaţa cu astfel de personaje. Am în sufletul meu amintiri frumoase cu Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Ion Irimescu, Florin Piersic, Silviu Stănculescu, Cezar Baltag, Grigore Leşe, Artur Silvestri, Tudor George, Tudor Gheorghe, Dinu Ianculescu şi cu o întreagă pleiadă de mari spirite ale identităţii noastre, dar nici cu amintirile acelea nu mă trufesc, pentru că prieteniile nu se pun pe piepţii hainei aidoma medaliilor sovietice, ci se trăiesc, îţi sorbi din ele puterea de a trăi.

De clipele în care i-am cunoscut pe tiranii mai mult sau mai prefăcuţi ai generaţiilor noastre îmi amintesc, fără voie, ca despre smocurile cu iarbă tare, care stâlpeau cu pământ oarecum solid mlaştinile sleite, prin care am răzbătut în copilărie. Numai că smocurile cu iarbă tare duceau undeva, te scoteau din mlaştină, pe când tiranii mai mult sau mai puţin prefăcuţi ai generaţiilor noastre nu duc spre nicăieri, mlaştina fiind din ce în ce mai vâscoasă, mai lacomă şi mai fetidă.

Încep să cred că tot Ceauşescu a avut dreptate, când îmi critica un poem trist al tinereţii, pentru că „lipseşte din el speranţa”. În fond, asta ne lipseşte nouă: speranţa. Sub stăpânirea lui Ceauşescu, a lui Iliescu şi a lui Constantinescu, am avut măcar speranţa negativă („scăpăm de el şi o să fie bine!”), dar sub mandatele lui Băsescu nici măcar speranţa aceasta negativă nu ne-a mai rămas, ceea ce înseamnă că nu e numai vina lui Băsescu, din moment ce ar trebui să existe viitor şi după Băsescu. Dar cu cine să încropim noi acel viitor? Cu Ponta, cu Diaconescu, cu Vadim, cu Voiculescu?

Tare mi-e teamă că, vorba lui Teodor Mazilu, nici viitorul nu mai este ce-a fost.