Alina MUNGIU-PIPPIDI

Pe 13 decembrie 1981 a apărut la televiziune cu ochelarii săi negri şi a anunţat poporul polonez comunist că experimentul polonez liberal s-a încheiat. De luni de zile, sindicatul liber Solidaritatea îşi făcea de cap – greve, dezbateri, înscrieri făţişe – se spunea că ajunsese la nouă milioane de membri. În intervenţia sa televizată, generalul Jaruzelski a afirmat că “Polonia este pe marginea prăpastiei”. Toată lumea a înţeles că asta însemna că ruşii se pregăteau să invadeze, cum făcuseră deja în Cehoslovacia, în 1968. Şi, ca atare, târgul încheiat a fost privit cu oarecare îngăduinţă. Ca să împiedice intrarea ruşilor, generalul a arestat chiar el pe disidenţii polonezi –circa 5.000, doar liderii – şi a decretat starea marţială. Peste 40 de persoane au fost ucise în incidentele care au urmat.

După 28 de ani, generalul a fost trimis în judecată de un procuror polonez. Opinia publică e mai curând de partea lui, considerând că o invazie sovietică ar fi fost şi mai rea. Probabil că se vor prezenta dovezi în proces că o asemenea invazie era deja pregătită. Foştii disidenţi îi cam iau, prin gazete, partea generalului şi se îndoiesc de capetele de acuzare, care afirmă că organul de anchetă creat atunci era o “organizaţie criminală” sub ordinele generalului. Cu toate acestea, un mic grup de organizaţii au urmărit sistematic să îl vadă judecat şi, iată, au reuşit. Ei se consideră împuterniciţii familiilor celor 40 de morţi care nu au mai văzut cedarea din 1988 şi alegerile câştigate de Solidaritatea. Deşi tranziţia poloneză a fost un model de compromis paşnic, morţii din 1981 apasă greu.

Am aflat zilele acestea că, la Strasbourg, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acceptat acţiunea Asociaţiei 21 decembrie din România, care a acţionat în judecată statul român pentru că nu a adus la finalizare, în 18 ani, anchetele privind Revoluţia din decembrie. Mi se pare extraordinar că a fost acceptat cazul, sub temeiul că orice om are dreptul la un proces echitabil într-un interval de timp rezonabil şi cu un termen final predictibil. Dar acum că a fost acceptat, nu numai Ion Iliescu, dar şi toţi diriguitorii justiţiei de după 1990 sunt practic acuzaţi. Curtea Constituţională şi Curtea Supremă de Justiţie sunt direct contribuabili la acest dezastru judiciar, prin lungile amânări şi pronunţări ambigue în ce priveşte condamnările generalilor Chiţac şi Stănculescu. Aceştia nu pot spune în apărarea lor că voiau să ne protejeze de vreo invazie rusească atunci când au ordonat să se tragă la Timişoara. Ar putea cel mult spune că ordinul a venit de la Ceauşescu şi ei au fost doar nişte executanţi. Dar chiar dacă asta e apărarea lor, trebuie să o auzim demult şi să încheiem odată, oricum ar fi încheierea, nu să ne ascundem după noi termene şi amânări.

Am avut în mâna mea dovada că s-a încercat îngroparea adevărului despre evenimentele din decembrie 1989, când am răsfoit dosarul în versiunea făcută de primul procuror Mugurel Florescu (care a avansat de la maior la general maior într-un an, 1990), cu rezoluţiile pe cele 900 de cadavre din Bucureşti “să nu se facă examen balistic”. Mi-am spus ani de zile că poate dl Iliescu a făcut un târg secret cu Armata şi Securitatea ca să înceteze focul, pe care îl plătim cu această acoperire a adevărului. Aşa a ieşit vorba că teroriştii au fost puşi chiar de el.

Generalul Jaruzelski are 85 de ani. Dl Iliescu se apropie de 80. Dar odată ce procesul acesta e devenit unul european, e sigur că va sta şi el într-o zi în faţa judecătorilor. Justiţia e tardivă adesea, dar devine implacabilă de la un moment încolo. Nu ar fi măcar acum mai rentabil pentru el să ne spună adevărul? Că sunt sigură că judecata opiniei publice va fi mai indulgentă ca a oricărui tribunal.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Justiţia cu întârziere.

Comentarii