Ion CRISTOIU

Despre Decizia Curţii Constituţionale privind CNSAS s-au spus şi s-au scris multe lucruri. Aproape toţi cei găzduiţi de ziare şi televiziuni s-au mulţumit să deplângă posibila încetare a activităţii CNSAS, puse sub semnul unei aşa zise misiuni istorice de condamnare a abuzurilor din perioada comunistă. Locul cenzurii oficiale de dinainte de 1989 l-a luat presiunea campaniilor mediatice, nu prea diferită, prin efectele nocive, decât cenzura comunistă. Aşa se explică de ce în dezbaterea Deciziei Curţii Constituţionale n-au putut să apară şi punctele de vedere critice la adresa CNSAS.

N-au putut fi dezvăluite astfel unele adevăruri incontestabile.

De opt ani, Legea 187/1999 a născut eroi şi victime de răsunet. Graţie acestei legi, membri ai CNSAS au devenit peste noapte vedete hollywoodiene, ba şi mai mult, personaje atotputernice, privite cu spaimă, curtate, linguşite şi chiar mituite. Membrii CNSAS erau pândiţi de fătucile din presă peste tot unde mergeau (chiar şi când mergeau să se descheie la prohab), pentru a le smulge cu o clipă mai devreme informaţii în exclusivitate despre dosarele aflate pe rol. Oameni normali, din carne şi zgârci, asudând şi defecând ca orice biped, membrii Colegiului, aleşi de mişmaşurile politicianiste, deveniseră cei mai puternici oameni din România. Mai puternici decât procurorul general, decât primul ministru, ba chiar şi decât şeful statului. Doar  Foquier-Tinville, sinistrul Acuzator Public  al Tribunalului Revoluţionar din Revoluţia franceză de la 1789, mai avusese o asemenea putere asupra bieţilor muritori. Transformat în Tribunal extraordinar după model bolşevic, Colegiul avea dreptul de a declara că X a făcut Poliţie Politică, iar Y, cu acelaşi dosar, n-a făcut. De o diaree a unui membru al Colegiului depindea destinul unui politician, al unui magistrat, al unui jurnalist, şi al unui ierarh al Bisericii.

Existenţa CNSAS a afectat viaţa noastră social-politică din ultimii opt ani, nu numai prin folosirea instituţiei în bătăliile politice mizere din România, dar şi prin sporul de putere ocultă  dată Serviciilor Secrete. Pentru că SRI, SIE şi DIA au deţinut şi mai deţin arhivele fostei Securităţi, dosarul unei personalităţi a depins şi de şefii acestor instituţii. În funcţie de interesele obscure ale ştabilor de la Servicii, anumite dosare ajungeau la CNSAS. Altele, rămâneau încuiate în seifuri. Unor personalităţi li se trimitea dosarul jumulit, altor personalităţi li i se trimitea dosarul contrafăcut. Destinul unor personalităţi depindea astfel, în chip absolut nedemocratic, de interesele obscure ale Serviciilor secrete şi nu de viaţa şi activitatea lor.

O nouă lege de reglementare a activităţii trebuie să ia în calcul şi această realitate.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului O realitate despre care nu s-a spus nimic.

Comentarii